Măniuţiu: “Nu doresc să fiu independent”

E considerat unul dintre cei mai prolifici regizori ro­mâni. Prin diversitatea spectaco­lelor create, provoacă, des­chide noi porţi, invitînd pe do­meniul efemer al artei tea­tra­le. Lucrează cu drag, cu res­ponsabilitate şi cu uşu­rinţă.

E considerat unul dintre cei mai prolifici regizori ro­mâni. Prin diversitatea spectaco­lelor create, provoacă, des­chide noi porţi, invitînd pe do­meniul efemer al artei tea­tra­le. Lucrează cu drag, cu res­ponsabilitate şi cu uşu­rinţă.

• Jurnalul Naţional: În cu­rînd începeţi repetiţiile la un nou spectacol, la Tea­trul “Tony Bulandra” din Tîr­govişte. Ce va fi?

Mihai Măniuţiu: Voi realiza un spectacol care e continuarea la “Uitarea”/ “L’Oublie”, montat la Cluj în două variante, pe texte de George Banu. Va fi prezentat în cadrul Festivalului Artelor Spectacolului “Babel Fast” de la Tîrgovişte, din luna iunie. E o aventură datînd din 2002 şi o alta din 2006. Acum, Geor­ge Banu a recidivat, scriind un text nu despre uitare, ci despre odihnă. Va fi un spectacol al încercării de a te despărţi de teatru, care se cheamă “Odihnă sau Puţin înaintea sfîrşitului”, despre retragerea din lumea agitată, nevro­tică, uneori, a teatrului, dar în acelaşi timp arată pute­rile fantomelor care caută să te atragă înapoi pe scenă.

• Cu actori ai Teatrului din Tîrgovişte.

Spectacolul e cu Marian Rîlea, dar aportul tuturor actorilor din spectacol va fi substanţial.

Citește pe Antena3.ro

Soldații nord-coreeni trimiși în Rusia au dat de internetul nelimitat și nu se mai desprind de filmele pentru adulți

• În acest an aţi montat deja două spectacole. Ce va fi după “Odihna”?

Voi realiza, în iunie-iulie, la Arad, spectacolul “Noaptea Val­purgiei” de Venedict Erofeev.

• De curînd aţi pus în scenă, la Opera din Cluj, “Otello” de Giuseppe Verdi. În ce măsură un spectacol de operă poate fi prezentat şi în alte oraşe?

E posibil ca “Otello” să participe la ediţia viitoare a Festivalului “George Enescu”, dar e dificil să duci un spectacol de operă în turneu. Sînt 140-160 de oameni.

Opera – o plăcere

• Aţi montat şi alte spectacole de operă. Cum e trece­rea de la teatru la operă?

E o mare plăcere să montez operă. Cînd lucrez pe o partitură senzaţia de căutare în rigoare e mult mai puternică. Prima dată am lucrat în scenă operă cu 20 de ani în urmă. A fost o operă românească, “Secretul lui Don Giovanni” de Cornel Ţă­ranu. Apoi a fost “Pescuitorul de perle”. Lucrez operă cu uşurinţă. E un loc unde mă simt foarte bine.

• Regizaţi spectacole mai mult în ţară şi mai puţin în Bu­cureşti. Ocoliţi Capitala?

E reciproc “anamore”. Bucu­reştiul mă ocoleşte, eu îl ocolesc. Cred că e foarte greu să lucrezi aici, cu adevărat, în condiţiile de acum. Am lucrat la “Metropolis”, dar a fost foarte greu. A durat, una peste alta, aproape un an. Acestea-s ritmurile bucureştene acum. Eu sînt ceva mai rapid. În Bucureşti, actorii sînt extrem de solicitaţi şi, chiar dacă sînt dedicaţi spectacolului, nu-şi pot dedica timpul în în­tre­gime, cum eu simt nevoia să şi-l dedice cînd lucrează cu mine.

• Sînt solicitaţi în filme, televiziune, seriale.

E o solicitare pe care eu o înţeleg foarte bine. În primul rînd e o solici­tare financiară. Salariile sînt foarte mici, iar ei trebuie să trăiască decent. Merită toţi, de altfel, dar marile ta­lente merită cu prisosinţă să trăiască mai mult decît decent şi atunci sînt obligate să lucreze pentru televi­ziuni. Este şi pasiunea tuturor actorilor de a lucra în film şi pe care eu o înţeleg. Nu acuz deloc această stare. Cred că, dacă aş fi actor în Bu­­cureşti, aş face la fel ca ei. În acelaşi timp, fiind absolut conştient că aş face ca ei, ca regizor nu aş lucra cu mine, dacă aş fi actor din Bu­cureşti, pentru că nu aş avea timp să mă dedic în exclusivitate scenei şi, pe o anumită perioadă, eu pretind de la actori acest exclusivism. Sînt departe de a judeca, de a acuza, doar că îmi iau măsurile de precauţie şi lucrez mai puţin în Bu­cureşti.

Centrul de greutate al tea­trului românesc s-a mutat

Evident, dar asta este foarte bine. El se mută în diferite oraşe de pro­vincie. Nu va lua nimeni, cum s-ar spune, conducerea, dar există mo­men­te cînd la Sibiu se întîmplă

lu­cruri foarte importante, cînd la Cluj – la Teatrul Maghiar sau la Teatrul Naţional – concentrarea de forţe e foarte mare. Şi, dintr-odată, Clujul devine prima scenă a ţării. Festiva­luri importante fac, mai ales, ca acest centru teatral să se depla­seze. E foarte bine. Monopolizarea de către un singur oraş a centrului teatral nu e de bun augur.

Scena şi studenţii

• Faceţi şi pedagogie, sîn­teţi şi autor de cărţi.

E o plăcere să mă întîlnesc cu studenţii. Mă stimulează şi, de multe ori, din întrebările, din neliniştile lor pot să învăţ foarte mult şi, dacă îmi vine să aţipesc, ei mă mai tre­zesc. E foarte bine. Ceea ce fac cu studenţii e tot pe scenă. Pentru mine nu e nici o diferenţă între scena teatrului şi scena Facultăţii de Teatru şi Media din Cluj.

• Cărţile pe care le scrieţi par să reprezinte un refu­giu, căci unele sînt nişte stu­­dii mai degrabă de su­flet.

Cînd simt nevoia să scriu, scriu, cînd simt nevoia să fac spectacol, fac spectacole. În ultima vreme nu am avut timp să scriu o nouă carte, dar mi-a fost reeditată “Cursa de şoa­reci”, cu ajutorul lui Emil Boroghină, preşedintele Fundaţiei Shakespeare.

• Abordaţi în scenă autori diferiţi. Există o “bucătărie” anume?

E greu de spus care e “bucătăria” şi nici nu vreau s-o analizez. Toate proiectele mele sînt pregătite cu mult înainte. Le spun şi studenţilor regizori că avem o meserie foarte dificilă şi trebuie să fim neapărat talentaţi în cele trei săptămîni, cînd lucrăm un spectacol.

Teatru din banii noştri

• Doar trei săptămîni...

E o muncă foarte concentrată cam de trei săptămîni. Nici teatrele nu-şi pot permite în ultima vreme mai mult, pentru că se ridică foarte mult costurile.

• Aţi fost unul dintre primii care aţi ieşit cu un spectacol în străinătate după 1990. Credeţi acum că teatrul ro­mânesc circulă destul în lume?

A fost la început o perioadă de en­tuziasm, acum sîntem în normali­tate. Cred că sînt foarte multe turnee în continuare, numai că nu se mai fa­ce tam-tam. Spectacolul meu cu “Elec­tra” de la Teatrul din Sibiu are doar în următoarele trei luni două ieşiri în străinătate – în Cipru şi în Spa­nia. Sînt multe teatre care circulă.

• Dacă vi s-ar propune să fiţi managerul unui teatru, aţi accepta?

Numai în condiţii foarte speciale.

• Aţi face un teatru independent?

Nu, dimpotrivă, aş face un teatru în întregime şi masiv subvenţionat de Ministerul Culturii. Una din condiţii ar fi tocmai subvenţionarea masivă şi aproape necondiţionată de către minister. Nu doresc deloc să fiu independent. Teatrul este serviciu public şi trebuie serios subven­ţionat de Ministerul Culturii.

• Ceea ce înseamnă din banul public.

Ceea ce înseamnă, evident, din banul public, adică din banul nostru pentru noi.

Recunoaştere

La 53 de ani, Mihai Măniuţiu – regizor, eseist şi profesor universitar – are o operă de invidiat. Din 1978, cînd a absolvit Facultatea de Teatru din Bucureşti, a realizat peste 70 de spectacole, abordînd autori dramatici clasici şi contemporani. Numai după Shakespeare a adus în scenă nouă creaţii. S-a aplecat şi asupra operei lui Sofocle, Molière, Marlowe, Camus, Caragiale şi Radu Stanca. Ca scriitor, a publicat mai multe cărţi de povestiri cu tentă onirică şi fantastică, dar şi eseuri sau studii de teorie teatrală.

maria.sarbu@jurnalul.ro