Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cum arată teatrul în vreme de restrişte?
Din păcate, nu arată în niciun fel. Sunt dintre aceia care cred că transmisiunile/ postările, pe facebook, ale unor spectacole de teatru sunt serbede! Teatrul transmite emoție spectatorilor. Spectatorii, la rândul lor, transmit emoție actorilor. E vorba de un soi de simbioză ciudată. De aceea se vorbește de serile acelea de pomină în care o reprezentație devine magică. Sunt spectacole care transmit atâta fior, încât nu se aude nici măcar respirația spectatorilor; e o liniște mare, care, la final, se transformă în aplauze descătușate parcă. Acela e TEATRUL! Sigur că, pentru a nu (ne) pierde legătura, contactul cu publicul facem încercări de tot felul. Filmulețe cu ce avem/ cu ce facem prin casă/ apartament/ garsonieră. Cei mai norocoși cu ceea ce fac prin curte/ prin pădurea din preajma curții. Filmulețe cu poezii/ povești/ monoloage/ cântecele! Filmulețe făcute în bucătărie, în preajma cratiței! Am văzut ouă roșii, cozonaci, felurite mâncăruri gătite în timp real. Cei înzestrați cu umor ”creează” bancuri/ glume/ povești despre/ cu coronavirus-ul ”distribuit” în rol principal. Ne dăm cu părerea despre toate: politică/ covid-19, conspirații naționale, mondiale. Pot să vă povestesc cam o oră despre cum dezinfectez eu toate cumpărăturile. Oricum ar fi, tuturor ne e greu, cumplit de greu. Nu ne consolează faptul că s-a oprit planeta în loc, ba asta ne înspăimântă de-a binelea! Pe mine mă face să cred că, oricând, de-acum înainte, cineva deștept/ puternic/ fără scrupule, prevalându-se de un accident/ incident, poate opri din nou tot Pământul! Se poate transforma în Dumnezeul acestui veac.
Și, după vreo două săptămâni de stat pe lângă/ în casă, în care cu toții am crezut că izolarea e salvatoare, ne-a cuprins dorul de Nottara. Un coleg a iesit filmându-se în fața teatrului. Presupun că, pe declarație, erau trecute farmacia de alaturi, Mega Image-ul de peste drum, pentru că, în instituție, se intră doar motivat, pe bază de semnătură, menționând orele de intrare-ieșire într-un registru. Iar accesul se face doar la birouri, pentru că am dezinfectat sălile, scenele, cabinele – le vrem curate/ curățate de viruși la întoarcere.
Așadar, ”nu știu alții cum sunt”, dar Teatrul Nottara e tare gol/ trist/ fără viață acum. Noi, cei câțiva funcționari care mai străbatem, stingheri, holurile și birourile suntem nefericiți. Dăm să ne îmbrățișăm și ne retragem repede respectând ”distanțarea legală”, chiar dacă purtăm mănuși și măști.
Ne dorim teatrul înapoi, cu lumini, cu forfotă, cu cozi la intrare, cu rumoare – într-un cuvânt, cu oameni!
Doar că, în vremea aceasta, cei în putere să ne dea niște explicații, guvernanții noștri, se ocupă cu altele. Nimeni nu rostește cuvântul cultură. Singurul sprijin ne vine dinspre ordonatorii noștri de credite, care transmit comunicate, ne postează activitatea pe site-ul oficial, țin legătură cu noi, ne transmit informări. Totuși, cred că e timpul ca și legiuitorii noștri să-și aducă aminte că, în afara tuturor lucrurilor importante din România, undeva, cumva se află și un segment mic, dar vizibil, care nu aduce venituri pe termen scurt, dar aduce enorme beneficii pe termen mediu și lung. Cultura trebuie așezată alături de sănătate și învățământ, pentru că reprezintă sănătatea spiritului/ a sufletului/ a minții.
Citește pe Antena3.ro
Avem un grup, numit NOTTARA, pe WhatsApp, și acolo sichimbăm idei/ păreri/ glume/ speranțe... Suntem gata de start în orice condiții.
Cum se vede, de acasă, deschiderea teatrelor?
Știm că teatrele vor fi ultimele care se vor deschide, asemeni cinematografelor, circului, sălilor de concerte, operei... Așteptăm cu răbdare, dar ne-ar fi mai ușor dacă ne-ar băga în seamă guvernanții și pe noi. Putem face încercări de a ne adapta la condițiile impuse: spectacole în aer liber, cu păstrarea distanței legale și pe scenă, și în rândul publicului, fotoliile rărite în sălile mai mari, pe modelul expus de aeroporturi pentru avioane, spectacole-lectură în librăriile mari sau chiar în fața lor, pe trotuar (nu glumesc!) etc. Producțiile scenice transmise on line sunt prea multe, uneori prost filmate, uneori prost realizate, alteori și – și. Fiecare pune ce are. Nu cred că mai atrag multă lume. Pe pariu, are cineva mai mult de 15 minute răbdare pentru a vedea o reprezentație on line? Cred că sunt (încă) interesante doar reprezentațiile pentru copii, transmise pe facebook. Sunt scurte, copiii mai mici stau în casă și se pot uita ca la desenele animate, ca la emisiunile de divertisment create special pentru ei.
Apoi, ar fi bine să ni se spună ce au de gând cu noi și pentru a ne putea adapta la noua situație. Fără grabă, fără panică, fără șocuri. Căci va fi ”o nouă situație”, de asta sunt sigură...
Cum (re)simte un director de teatru, obișnuit să-și ocupe zilele gândindu-se la proiecte, iar serile mergând la un spectacol, această perioadă de izolare?
La început, am crezut că mă voi putea odihni și că va trece repede, ca o vacanță. Am constatat, însă, că, în vreme de pandemie, birocrația, oricum stufoasă, e și mai mare; așadar, au fost mai multe ședințe telefonice sau folosind tehnica modernă a ZOOM-ului, în care am dezbătut legile, am luat măsuri pentru noua noastră viață, am încercat să păstrăm legătura cu colegii prin WhatsApp, ne-am gândit la proiecte pentru viața de după... Și au început să curgă... documentele: informări, rapoarte, procese verbale, angajamente pentru munca de acasă/ telemunca, acte adiționale la contractele de muncă. Nu m-am plictisit nici eu, nici colegii mei de la Economic și de la Resurse Umane, ba chiar o astfel de trudă a fost mai obositoare, mai enervantă, părând fără scop. Cum să înghesui lectura/ studiul unui rol/ gimnastica/ realizarea unor clipuri în fața telefonului mobil într-un raport zilnic? Cum să-i convingi pe actori că numai așa ne putem lua salariile, cu documente anexate la contractul individual de muncă; nu-i suficient să postezi spectacole/ filmulețe/ interviuri/ opinii pe internet. Ele trebuie cuantificate/ organizate în foldere, devenind o activitate în sine etc. După ce acest nou tip de muncă a devenit rutină, iar colegii mei au învățat să facă rapoarte de activitate, întrebându-se doar dacă acestea trebuie completate și în zilele libere (vezi 1 mai), pentru că, da, în vremurile normale, ei jucau în asemenea zile!!!, după ce au trecut și Sărbătorile Pascale, cu urările, vopsitul ouălor, gătitul mielului, lucrurile par a se fi oprit în loc pentru mine. Cât să citești? Cât să faci curat în apartament? Cât să faci curat în dulapuri? E primăvară, cântă păsările mai mult ca altădată, nestingherite de prezența oamenilor, cerul e mai limpede seara, iar luceafărul poate fi lesne confundat cu o farfurie zburătoare, atât de puternic strălucește. Încep întrebările: cât mai durează, cum va fi după..., de ce nu rostește nimeni cuvântul ”cultură”? Și căutările: pe facebook, pe toate posturile de televiziune... Și telefoanele: ați auzit ceva despre teatre, voi ce credeți? Și insomniile: va mai exista teatru, cum ar trebui să arate? Și știrile pesimiste, și articolele despre conspirații mondiale, despre criza economică inevitabilă. Și anxietatea: cine mai are nevoie de teatru, cum ar trebui să arate reprezentațiile de aici înainte pentru a-i face pe spectatorii secătuiți de atâta izolare, sătui de stat în casă, fără bani, să cumpere bilete pentru a intra, din nou, de data asta, în sala de spectacole?
Nu mai sunt bani nici pentru producții, pentru că nu am jucat și nu avem venituri, visteria Primăriei e goală, economia națională e la pământ. Chiar, cine mai are nevoie de teatru în afară de noi, oamenii de/ din teatru?!
Ce îți dorești să faci după sfârșitul pandemiei?
Să-mi îmbrățișez românește (adică strâns de tot) mama, apoi rudele, apoi prietenii, apoi colegii, apoi cunoștințele, apoi spectatorii. Pe toți aceia preocupați de soarta noastră și pe toți cei care vor îndrăzni să intre în sălile de spectacole! Sper să învățăm ceva din această întâmplare și să devenim mai generoși, mai toleranți, mai cooperanți!
