Odihna spiritului

INTERVIU ● George Banu, de la critică la text dramatic
Lui George Banu, profesor de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle-Paris, i se aduce în dar, la 65 de ani, pe care îi împlineşte la data de 22 iunie, spectacolul "Odihna", montat pe un text de-al său la Teatrul din Tîrgovişte.

INTERVIU ● George Banu, de la critică la text dramatic
Lui George Banu, profesor de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle-Paris, i se aduce în dar, la 65 de ani pe care îi împlineşte la data de 22 iunie, spectacolul "Odihna", montat pe un text de-al său la Teatrul din Tîrgovişte.

• Jurnalul Naţional: În curînd va avea loc, la Teatrul "Tony Bulandra" din Tîrgovişte, premiera spectacolului "Odihna", regizat de Mihai Măniuţiu pe textul dumneavoastră. Măniuţiu a mai montat, în două variante, un text ce vă aparţine – "Uitarea", la Naţionalul din Cluj. Ce reprezintă "Odihna" şi care este diferenţa între cele două texte?

George Banu: "Odihna" e un text conceput cu acelaşi principiu ca şi "Uitarea", un text care într-un fel funcţionează după modelul meu personal. E un amestec de "aforisme" despre subiectul reţinut şi scene de viaţă, amintiri literare. E o formulă care mie îmi place foarte mult, pentru că, în acelaşi timp, e o formulă despre viaţă, despre efectele culturii în viaţă şi totodată nu pretinde dezvoltări epice prea lungi. Însă aceste două texte ­ "Uitarea" şi "Odihna" ­ sînt concepute, pe de o parte, în jurul unei stări. Pe altă parte, într-un mod polemic sînt concepute contra unor anumite rezerve critici şi spaime pe care le implică uitarea, de exemplu. Ceea ce încercam eu să fac în text este să valorizez despre importanţa uitării ­ ca şi cealaltă faţă a memoriei, dar nu neapărat o faţă tragică, ci una care permite reînnoirea.
Gîndirea profundă a textului "Odihna" ar fi despre odihna necesară spiritului şi nu această odihnă comercializată, mediatizată azi, cînd omul se gîndeşte numai la vacanţă. "Odihna" e concepută aici în spirit antic, în spirit grecesc, ca o pauză necesară, o pauză a îmbogăţirii de sine, a regăsirii şi nu ca o ocazie doar pentru divertisment. Nu odihna la Clubul Mediteranean, ci odihna într-un colţ de sine însuşi.

De la Uitare la Odihnă

• Cînd aţi scris aceste texte v-aţi gîndit vreo clipă să fie puse în scenă?

A fost o surpriză pe care mi-a făcut-o Mihai Măniuţiu. "Uitarea" era de fapt un răspuns la propunerea lui, el cerîndu-mi să scriu un text şi să vedem ce putem face, ceea ce înseamnă că am început cu un gînd dramatic. La "Odihna" nu a fost aşa. Cînd am început să mă gîndesc la "Uitarea", aveam sentimentul că sînt prea plin de cultură, că trebuie să mă eliberez puţin de o impulsiune pe care o am de a aduna cărţi, diverse obiecte. Pe cînd "Odihna" a venit pe un fond de dispersare, de pierdere de sine, de sentiment că nu mai sînt decît oboseală. Acest text a avut o valoare terapeutică. Scriind despre odihnă, m-am odihnit şi acum mă simt mult mai bine. Starea de oboseală cronică care nu era traversată decît de ideea odihnei e depăşită.

• A fost şi spectacolul "Celălalt Cioran" pe care l-aţi scris după "Caietele" lui Emil Cioran, montat de Radu Penciulescu la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Acolo am avut eu o idee de spectacol, pentru care l-am convins pe Radu Penciulescu. Am făcut acest spectacol împreună, fiind o binecuvîntare pentru Ovidiu Iuliu Moldovan ­ ultima lui creaţie. Am făcut spectacolul foarte greu, neştiind ce semnificaţie dureroasă va avea.

• Întreţinem discuţia la Festivalul de Teatru de la Sibiu, unde veniţi an de an şi susţineţi conferinţe pe diverse teme. Cum vă alegeţi subiectele? Vă gîndiţi la public?

Sînt, în general, subiectele care mă pasionează la un moment dat. O conferinţă la Festivalul de la Sibiu, care nu e într-un spaţiu universitar, dar în acelaşi timp, pentru oameni de teatru, trebuie să fie vie. Nu poate fi obiectul unui vechi curs. Eu vorbesc cel mai bine despre ceea ce caut în clipa în care vorbesc. După aceea sînt alte contexte universitare, în care comunicările sînt legate de o temă. Pentru Sibiu, eu fac propuneri şi decidem apoi împreună cu directorul festivalului, Constantin Chiriac.

Fascinat de actor

• Tot la Festivalul de la Sibiu aţi lansat o nouă carte tradusă din franceză de Delia Voicu ­ "Dincolo de rol" (Editura Nemira). E ca un omagiu adus actorului. Reiese din carte că iubiţi foarte mult actorii. În general, se spune că duşmanul actorului este criticul. Nu am observat, în scrierile dumneavoastră, duşmănie pentru un actor sau altul.

Îmi faceţi prea multă onoare. Într-adevăr, am fost preocupat de actori. Aş spune că acum, către sfîrşit, atenţia pentru actor e mult mai mare. A fost o perioadă a tinereţii ­ în care sîntem toţi, mai mult sau mai puţin, interesaţi de gîndirea regizorală, de soluţii scenografice ­, dar în ultimul timp mi s-a părut că un spectator ca mine, care vede multe spectacole, e pînă la urmă fascinat de aceste apariţii excepţionale ale unor actori care povestesc ceva dincolo de rol, care sînt actori-poeţi pe scenă, care aduc o parte ascunsă din ei înşişi. Ei nu o fac în toate rolurile cu aceeaşi reuşită, dar această poezie a unei prezenţe pe scenă încerc s-o explic aici prin diverse referinţe ­ culturale, de vîrstă, lingvistice ­ fără a ajunge la o metodă, pentru că nu există metodă. Tot optimismul semiologic al anilor ’70-’80 s-a lovit şi, într-un fel, s-a descompus în faţa acestui mister care e actorul. Şi pentru a vorbi despre el nu poţi face altceva decît să cauţi echivalenţe literare sau să descoperi punctul din care apare această reverbraţie străină, fascinantă.
La Sibiu, exemplul care sare în ochi este Ofelia Popii, în rolul Mefisto din "Faust", care şi-a găsit o voce, un comportament, împreună cu regizorul Silviu Purcărete, bineînţeles. Alteori i-am văzut pe Ştefan Iordache, demult, pe Victor Rebengiuc, acum ­ în "Moartea unui comis-voiajor", pe George Constantin, Gérard Philipe, Ryszard Cieslak. Cartea este despre actorul nesupus, care înseamnă că el nu e marioneta rolului. Acceptă rolul, dar se duce şi dincolo de rol. E foarte importantă în teatru această împerechere între rol şi marele actor. Sînt posturi artistice ale marilor artişti. Actori foarte buni sînt actorii care îşi împlinesc un rol, dar care nu vorbesc şi despre ei înşişi.

• Cum aţi caracteriza Festivalul de la Sibiu?

E un festival foarte activ şi, ca toate festivalurile bune de astăzi, e un festival eterogen. Specificitatea lumii spectaculare de astăzi este eterogenitatea. Faptul de a conjuga prezenţa mai multor forme spectaculare e o intuiţie foarte justă a lui Constantin Chiriac, dar în acelaşi timp e o intuiţie care e proprie aproape tuturor festivalurilor importante. Festival specific de dans, de teatru sînt din ce în ce mai rare. Partea de dans a Festivalului de la Avignon e foarte importantă, la fel şi la Festivalul de la Edinburgh. În acelaşi timp, cred că putem omagia festivalurile care îşi păstrează această specificitate. Există Festivalul de la Sibiu, dar există şi Festivalul Shakespeare de la Craiova, care pe noi, oamenii de teatru, ne satisfăcea prin faptul că asuma ideea unui teritoriu al teatrului, ca o formă specifică şi nu una regresivă. Festivalul de la Sibiu ne permite să vedem spectacole importante de teatru, de dans, de balet.

• Poate avea "Faust"-ul regizat la Sibiu de Silviu Purcărete acelaşi traseu internaţional ca "Danaidele"?

Da, e un spactacol care are aceeaşi amploare. Mai mult chiar decît "Danaidele", vorbeşte de un subiect mitic, cunoscut culturii occidentale şi permite totodată descoperirea acestor doi mari actori ­ Ilie Gheorghe şi Ofelia Popii, fără a mai vorbi de performanţa gîndirii lui Purcărete. Ce e foarte frumos că el modernizează "Faust", fără a face din modernizare obiectul principal. Faust joacă într-un costum care nu e nici vechi, nici nou, nu e îmbrăcat nici în frac, nici în costum de stradă sau de epocă. În tratarea lui Mefisto ideile sînt extraordinare.

• Care au fost alte momente importante în Festivalul de la Sibiu?

Kabuki a fost un moment important al acestui festival. A fost un spectacol al japonezilor adaptat modernităţii, dar foarte just, ca un spectacol popular. Momentele de poezie spaţială pe care le-am avut au fost legate de Kabuki, jucat în acel spaţiu ca un hangar şi de spectacolul "Azi nu se fumează", al Teatrului din Sibiu, unde eram ca o mică regrupare ortodoxă în imensul spaţiu al ruinelor modernităţii. Înainte se juca în biserici şi în ruine, acum se joacă în ruinele industriei. Acestea au fost două lucruri frumoase din festival.

Activitate fructuoasă

George Banu, stabilit în Franţa de 35 de ani, a fost ales de trei ori preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (în prezent, preşedinte de onoare). Conduce revista Alternatives théâtrales şi colecţia  Le Temps du théâtre la Editura  Actes Sud. Este autorul unor volume de referinţă consacrate scenei contemporane şi principalelor sale figuri, lucrări traduse în numeroase limbi. A publicat aproape 20 de cărţi de autor, fiind coautorul altor 20 de volume colective. A realizat şi un serial televizat despre teatru. A primit de trei ori Premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franţa. I s-a acordat Premiul de Excelenţă al UNITER şi Premiul Prometeu, ediţia 2007. A primit, cu onoare, titlurile de Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi.