Piersic junior, efervescent şi în scris

Agitaţie, frământare, clocotire, o reacţie chimică pe care Florin Piersic Jr o oferă de această dată nu din ipostaza de actor sau regizor, ci prin intermediul unor poveşti, ficţiuni pure sau apropiate de realitate, ca autor al "Operelor cumplite. Volumul unu". Interviul de faţă este o "operă" cumplit de incompletă despre omul complex care se ascunde dincolo de rânduri sau de roluri. Povestea trebuie descifrată de fiecare în parte.

● Jurnalul Naţional: Când o să apară un roman cu semnătura ta? Cu "Opere cumplite" sunt convinsă că ai creat deja o aşteptare în rândul celor care te-au citit.
● Florin Piersic Jr.: Şi eu aş vrea să-l văd, dar nu am idee când sau dacă o să existe. Încerc să fiu perfecţionist, deşi ştiu că nu fac lucruri perfecte. Important e că nu mi-e teamă de eşec. Vreau să fiu capabil să mă uit cu ochi proaspeţi la ce am făcut cu ani în urmă şi eventual să nu am nimic de obiectat, să nu găsesc nici o fisură. Pentru că se-ntâmplă să mă uit la lucruri la care am lucrat acum cinci ani şi să le descopăr ca fiind perfectibile. Iar dacă s-a creat o aşteptare din partea oamenilor care apreciază cartea asta, eu mă consider un om fericit şi lucrul ăsta mă poate motiva pe mai departe. Dar nu am cum să forţez lucrurile şi să-mi propun termene-limită. Mi-am dat seama că depind de locul în care scriu, există locuri în care nu pot să scriu nici un cuvânt. Îi admir pe cei care se pot adapta oriunde în Bucureştiul ăsta, pe care nu pot să zic că-l mai iubesc atât de tare. De la o zi la alta devine din ce în ce mai greu de suportat. Rar găsesc aici un loc în care să mă ascund şi să pot scrie. În general, ca să scriu o poveste scurtă reuşesc să mă detaşez chiar şi în Bucureşti, dar ca să scriu un scenariu a trebuit să plec într-un loc aproape rupt de lume, undeva la munte, fără semnal la mobil.


● Ai simţit nevoia să faci schimbări şi în ceea ce priveşte textele incluse în "Opere cumplite"?
● Există texte scrise acum câteva luni sau acum doi-trei ani. Unele au fost revizuite pe ici pe colo, altele au fost eliminate complet, n-au trecut proba timpului. Textele pe care nu le-am publicat nicăieri până la apariţia acestui volum constituie cam o treime din conţinut. Contează, de asemenea, ordinea în care ele apar în carte, chiar dacă sunt de sine stătătoare. E-adevărat, poţi să deschizi cartea la întâmplare şi să te apuci de citit. Dar ansamblul e gândit într-un fel anume, mi-am dorit să te fac să râzi citind o poveste, iar la următoarea să te lovesc sub centură.


● Povestea "Marea" ar fi un bun discurs pentru o campanie ecologistă. Ai suflet de ecologist?
● Încerc. Încerc să am. Mi-aş dori să văd ţara asta mai curată. Am un vis în care se face că am o casă de lemn pe o plajă pustie, foarte curată, lângă o mare la fel de curată. E o utopie. Dar asta nu mă-mpiedică să-mi doresc să devină realitate.


● Aproape fiecare text duce cu gândul la un scenariu de film. Le-ai gândit aşa în mod voit?
● Nu cred, cred că mai degrabă e deformaţie profesională. Ştiu că unele texte sunt construite ca monoloage ale unor personaje. În general, încerc să-ţi aduc în faţa ochilor imagini puternice, vreau chiar să-l vezi pe omul ăla în momentul în care ai ajuns la jumătatea poveştii lui, să-l ai în faţa ta.


● Eu am văzut, de exemplu, pietricica din parbriz, la povestea "Omul secolului nouăşpe", locul de unde imaginaţia ta a pornit într-o călătorie cel puţin interesantă.
● Chiar a existat o fisură pe parbrizul unei maşini pe care am avut-o. Şi am folosit-o în poveste. Sunt unele situaţii, nu poveşti cap-coadă, dar sunt anumite detalii care sunt inspirate din realitate. Le-am văzut cu ochii mei. Dar "Opere cumplite" nu e un jurnal sau o carte autobiografică.


● Cartea ta se aseamănă, într-un fel, cu un album de caricatură. Mesajul pe care îl transmiţi prin intermediul poveştilor se completează perfect cu desenele realizate de Ioana Diaconu, tânăra artistă cu care ai colaborat.
● Cred că am avut noroc să mă întâlnesc cu Ioana. De fapt, ea m-a găsit pe mine. Ea mi-a scris prima oară pe mail şi mi-a spus cu ce se ocupă. M-a întrebat dacă nu am putea să colaborăm în vreun fel. Mai făcuse afişele unor spectacole, dar nu ştia nimic despre faptul că urma să scot o carte. Este foarte tânără şi bănuiesc că la nivel financiar nu ştie încă să-şi exploateze potenţialul, nu e canalizată deocamdată pe ideea de a face bani. E adevărat, dacă mi-ar fi cerut cine ştie ce sume pentru aceste desene, cartea nu ar fi arătat aşa. Şi-mi dau seama cât de mult câştigă această carte cu desenele ei. N-am mai deschis cartea din clipa în care a apărut în librării, mi se pare ciudat, trebuie să mai treacă un timp ca să pot face asta. Aştept să văd dacă ce-am scris acolo nu mă dezamăgeşte peste câţiva ani. La ora asta cred că n-o să am nimic de criticat, dar mai vedem.


● Dacă ar fi să realizezi un scurt metraj pornind de la un text din cartea ta, pe care l-ai alege?
● Există un text care se numeşte chiar aşa: Scurt metraj cu buget mare. Un text destul de apocaliptic care cred că ar merita să fie cinematografiat de un maniac al efectelor speciale. Nu de mine, nu e zona mea. Eu personal n-aş folosi nici unul dintre materialele publicate ca să fac un film sau un spectacol. Tocmai de-asta mi s-a părut potrivit ca textele să apară într-o carte, pentru că ele ţin de o zonă care se numeşte până la urmă literatură, oricât de orale ar fi, oricât de uşor de descifrat. S-ar putea foarte bine ca unele lucruri din carte să fie folosite de nişte actori tineri, în underground. Ştiu că există studenţi la Academia de Teatru şi Film care mai lucrează uneori pe texte scrise de mine. Unele lucruri pe care le-am publicat în 24FUN pot funcţiona ca nişte pastile efervescente. Cel mai mare pericol este să scrii o pastilă care face pleoşc în pahar şi se duce la fund. Dacă are efervescenţa unui calciu sandoz e bine.


● La un moment dat spuneai că sunt mulţi cei care se feresc să se apropie profesional de tine. S-a schimbat ceva?
● În timp mi s-a creat o imagine destul de greu de anulat, o imagine pe care am avut-o cu mult înainte ca eu să renunţ la postul de actor al Teatrului Mic, unde eram angajat cu acte în regulă. Am dobândit "aura" asta de om dificil şi de evitat pentru că am refuzat nişte roluri. Şi nimeni nu a stat atunci să judece motivele pentru care am refuzat rolurile respective sau să-şi dea seama că piesele în cauză nu au ajuns niciodată spectacole. Hai să zicem că eu am părăsit puţin mai devreme nişte corăbii care se scufundau. Problema e că mi-au fost contabilizate doar refuzurile de rol, care au fost repetate. De aici o anumită etichetă pe care oamenii ţi-o aplică pe frunte: "Nu lucraţi cu ăsta". Aşa că a fost destul de complicat, dar nu imposibil, să găsesc astăzi oameni care să-şi dorească să lucreze cu mine. Şi oamenii ăştia fac parte din toate generaţiile. Important e că au mintea deschisă şi capul pe umeri. Trebuie doar să găsesc oameni care au aceleaşi preocupări ca mine, pentru ca atunci când le propun un material să fiu sigur că intru în zona lor de interes.


● Ai parte de mult mai multe dezamăgiri în profesie decât de satisfacţii?
● Există oameni cu care am crezut la un moment dat că pot lucra şi cu care s-a dovedit că nu sunt pe aceeaşi lungime de undă. Dar nu e o tragedie, pentru că până la urmă am găsit întotdeauna oamenii potriviţi, care să rezoneze cu mine. Recunosc că proiectele mele durează mai mult timp pentru a deveni realitate. Un proiect pe hârtie poate să rămână doar un proiect pe hârtie. Aşa cum s-a întâmplat cu filmul Nimic despre dragoste. Dar pot să mă concentrez asupra altor lucuri. Vreau să mai fac teatru, vreau să mai fac film, sunt foarte deschis colaborărilor de orice fel.


● De orice fel? Presupun că telenovelele nu reprezintă o opţiune.
● Nu am nimic împotriva telenovelelor, dar sper să nu apar în vreuna prea curând. Am văzut actori buni, chiar actori mari jucând în astfel de producţii. Problema e că eu nu am să cred niciodată în ceea ce fac ei acolo. Iar ei ştiu deja lucrul ăsta, pentru că telenovelele sunt doar un produs foarte marketabil şi foarte cerut de public. Nu-i condamn pe cei care le consumă, sunt conştient că publicul are nevoie şi de produse culturale făcute "la ştanţă", în serie, aici vorbim de o poveste fără sfârşit pe care o poţi urmări pe termen lung. Şi fiecare alege. Unii colecţionează editorialele unui tip care scrie în 24FUN, altul vrea să vadă toate aventurile lui Spiderman şi altul vrea să-i vadă în fiecare zi pe Don Ramon şi pe sclava Isaura. Nu cred în telenovele pentru că nu cred nimic din ce se-ntâmplă acolo. Nu pot să mă pierd în ficţiunea propusă de o telenovelă din cauza unor detalii simple. Imaginea de telenovelă nu seamănă cu imaginea de film. Şi nu zic că telenovelele ar trebui filmate în peliculă, asta ar fi chiar o prostie, vorbim de un gen care aşa s-a împământenit şi aşa se face. Dar imaginea de telenovelă e exact aia de la orice reportaj. Atâta vreme cât sticla televizorului îmi transmite ceva rece şi tern, eu o să rămân la fel de rece. Şi o să cred că acei actori, oricât de bine ar juca, se prefac. Asta e senzaţia pe care mi-o transmite. Este acelaşi lucru ca în cazul teatrului tv, pe vremuri. Numai că ăla avea un anumit farmec.


● Crezi că o astfel de colaborare ar putea afecta cariera unui actor dăruit ?
● Depinde ce şi-a propus acel actor. Dar nu judec pe nimeni, pentru că motivele pentru care actorii fac o astfel de alegere pot fi exclusiv de ordin pecuniar. Actorii sunt la rândul lor oameni absolut obişnuiţi. Mulţi dintre ei au copii, iar copiii trebuie îngrijiţi. Şi asta costă bani.


● Numai că au o meserie care îi transformă, de multe ori, în idoli.
● Uite un exemplu grăitor. Gheorghe Visu, un mare actor, joacă acum în sezonul doi din Inimă de ţigan. Şi face rating. Problema e că înainte să apară în telenovela asta nu mai era cunoscut decât de de o mică parte a publicului. Nimeni nu mai ţinea minte că el a fost Pedro în Toate pânzele sus acum 30 de ani, puţini îşi mai aminteau că a jucat într-un film foarte mişto cu Claudiu Bleonţ acum 25 de ani, sau în alt film senzaţional alături de Oana Pellea acum 20 de ani. Sunt lucruri care ţin de nedreptăţile pe care teatrul le poate face, atâta vreme cât nu apari în filme. Dacă te interesează celebritatea, teatrul e inoperant. Lumea care vine la teatru reprezintă doar un mic segment, chiar dacă sălile sunt pline. Televizorul înghite tot. În clipa de faţă, Gheorghe Visu este într-un loc pe care îl merită, pentru că lumea ştie cine este. Iar el face în acel serial un rol de compoziţie şi e foarte convingător. Iar eu continui să nu cred în telenovele. Dar respectul meu faţă de Gheorghe Visu ca actor e neştirbit, Visu e un om de la care am învăţat nişte lucruri.
● Unul dintre autorii tăi preferaţi este Paul Auster. Te-a inspirat în scrierile tale?
● Auster nu poate fi copiat sau imitat. Are geniu pentru că reuşeşte să scrie câte 200-300 de pagini despre lucruri banale, dar le pune în aşa fel pe hârtie încât tu nu mai poţi abandona cartea. Poţi să compari fascinaţia mea faţă de Paul Auster cu fascinaţia copilului care eram acum 25 de ani, când citeam romanele poliţiste ale lui James Hadley Chase. Romane după care, în mare parte, s-au făcut filme. Erau poveşti pe care un copil de 15 ani nu le putea lăsa din mână, poveşti cu gangsteri şi femei fatale. După 25 de ani gusturile se schimbă. Auster scrie uneori despre lucruri banale, cărora le dă aura aia de întâmplare senzaţională. Povestea curge ca o apă înşelătoare şi mă duce unde vrea autorul. Când îl citesc pe Auster, nu simt că scriitura aia e rodul unui efort, chiar dacă, la fel ca alţi scriitori, probabil că şi el îşi reciteşte de o sută de ori manuscrisele înainte să le trimită la edituri. În America, Auster e o legendă vie. Şi mă bucur să constat că romanele lui se vând ca pâinea caldă, adică au aceeaşi căutare ca cele cu teme de larg consum - spionaj, policier, sex, crimă. Auster poate să-l agaţe pe cititorul superficial, pe omul care citeşte doar benzi desenate, să zicem. Scrierile lui sunt ca un năvod care se închide în jurul tău. Culmea e că în scurt timp năvodul se topeşte. Nu mai eşti captiv, dar constaţi că ai rămas acolo, fascinat, şi că vrei să afli cum se termină povestea. E magic. Eu îl citesc cu zgârcenie, acum am trei romane ale lui la care am ajuns la jumătate şi pe care le citesc simultan. Mişto e că în majoritatea romanelor lui o să găseşti problemele pe care şi le pune un scriitor în faţa foii albe de hârtie. Unul dintre romanele lui este autobiografic, am căzut pe spate când am realizat asta, pentru că eram convins că totul e doar ficţiune. Cel mai apreciat roman al lui este Trilogia New-Yorkului, în care el însuşi se introduce ca personaj secundar, şi-şi joacă propriul rol. Adică el, Paul Auster, care are o soţie, o fetiţă, trăieşte în New York şi-aşa mai departe. Imaginează-ţi că personajul principal sună la uşa scriitorului care l-a creat. Cam ăsta e Auster. E puţin nebun, dar cred că e cea mai frumoasă nebunie literară care poate exista. În acelaşi timp, meritul lui e că nu apelează la nici un artificiu stilistic ca să pară original sau teribilist. Scriitura lui curge în manieră clasică şi nu rupe tiparele.


● Ce înseamnă fericirea pentru tine, pentru că din ceea ce reiese din textul "Un om împlinit", ea nu se rezumă în nici un caz la a avea o familie perfectă, un loc de muncă bine plătit şi o casă frumoasă. Poate că răspunsul se regăseşte într-un alt text, "Mântuitorul", unde se întrevede un precept biblic, "fericiţi cei săraci cu duhul".
● Sunt etape prin care trecem şi cutiuţe în care suntem băgaţi. Acum ai un salariu ceva mai bun, apoi e timpul să faci un copil şi-aşa mai departe. De altfel, o altă obsesie a lui Auster e schimbarea identităţii, imposibilitatea omului de a-şi schimba identitatea şi de a o lua din nou de la zero. Majoritatea oamenilor de pe planetă nu au de ales. Singurele arme cu care poţi să lupţi pentru a întreţine fericirea sunt cele simple. Adică să pleci departe de casa ta măcar o lună pe an, să părăseşti pentru o vreme locul de care aparţii (şi care-ţi aparţine) şi să te umpli de alte locuri, în care, eventual, să-ţi fie mai bine. Apoi să simţi la un moment dat că ţi se face dor de pereţii tăi, cu care te-ai obişnuit. Uneori e necesar să pleci chiar de lângă oamenii pe care-i iubeşti foarte tare, ca să te poţi întoarce la ei şi să-i apreciezi la justa lor valoare.


● În carte există o poveste, "Trei şi opt minute", pe care i-ai dedicat-o fiicei tale, Sonia. Crezi că fiica ta are vreo "scăpare", crezi că va putea urma un alt drum decât cel artistic, drum trasat pentru tatăl tău, pentru tine ?
● Sonia are destule porniri artistice, şi cred că n-o să reuşească să evite zona asta. Dar textul respectiv este scris pentru mai târziu, şi e menit să-i explice câteva lucruri despre tatăl ei.


● Vei fi alături de ea în cazul în care va urma acest drum, un drum care se dovedeşte pentru tine unul plin de obstacole ?
● Absolut. O s-o învăţ să aibă mai mult tupeu decât a avut ta-su. Hai să punem semnul egal între "tupeu" şi "încredere în propria persoană".


● Greu de crezut că Piersic jr nu are suficient tupeu.
● Astea sunt lucruri care se învaţă în timp şi, evident, trebuie folosite cu moderaţie. Nu am să ridic piatra decât în clipa în care o să fiu agresat sau în pericol. Nu vreau să rănesc pe nimeni, dar ajung în situaţii în care am nevoie să mă afirm mai sonor. Nu trăim în epoca subtilităţii şi nu e timpul potrivit ca să stai şi să zici "Aştept să fiu descoperit. Stau aici supărat pe toată lumea, poate vine totuşi cineva să mă arate cu degetul şi să spună: Iată-l, el e! E omul care ne trebuie!" E important să dai puţin din coate, să spui că ai făcut cutare lucru şi că e un lucru bun. Normal, nu vreau să cad în extrema cealaltă şi să provoc scandaluri. Nu mă interesează să apar în presă în fiecare zi a săptămânii. Sunt omul căruia nu-i place să fie recunoscut pe stradă. Nu-mi place să mă arate lumea cu degetul. Sau, dacă se-ntâmplă, sunt rare cazurile în care sunt ok cu asta. Mi s-a-ntâmplat să fiu abordat de câteva ori de când am lansat cartea asta. În general, oamenii care m-au oprit mi-au confirmat aşteptările prin felul în care arătau sau se comportau. Dar nu pot să bag mâna-n foc că toţi aparţin segmentului căruia mă adresez cu acest volum. Mi s-a întâmplat să fiu uimit de oameni în vârstă, care au rezonat la anumite poveşti. Nu pot să pretind unui om de şaptezeci de ani să înţeleagă ceva din povestea Fragment de blog. Ca medie de vârstă, cititorul căruia mă adresez se situează cam între 17 şi 45 de ani. Oricum, nu mă aştept ca oamenii să-şi smulgă cartea asta din mâini. Cine va considera că merită o s-o citească. Este o relaţie simplă. Te conectezi rapid cu un anume scriitor, cu felul în care scrie, doar dacă răsfoieşti câteva pagini. Şi simţi că trebuie să ai acea carte. Sau nu. A cumpăra o carte mi se pare un gest care creează o punte cu omul care a scris-o. Probabil că cel mai tare am simţit acest lucru la Paul Auster. Uite că iar îl pomenesc, deşi nu există nici o influenţă de-a lui în cartea mea. Simt că-l cunosc personal pe acest om, cu toate că nu l-am întâlnit niciodată, şi e prea puţin probabil ca lucrul ăsta să se-ntâmple. E doar felul în care el, ca scriitor, s-a implicat în poveştile lui şi m-a lăsat să-l descopăr, el a creat puntea de legătură şi, la un anumit nivel, a acceptat să-i fie violată intimitatea.
● Cum de te-ai oprit la titlul "Opere cumplite. Volumul unu"? Pentru că am înţeles că nu va exista şi un volum doi.
● Este un joc de cuvinte destul de pueril. Dacă schimbi vreo două vocale iese "Opere complete. Volumul unu", ceea ce este o contradicţie în termeni. Dar e bine-aşa.


● O explicaţie mai simplă decât şi-ar fi închipuit mulţi dintre cei care încearcă să te descifreze, ştiindu-te un actor altfel, mai greu de prins.
● În cazul actoriei trebuie ca oamenii să decodifice mai uşor mesajul. Pretind de la mine că am forţa necesară pentru ca la ei să ajungă exact ce am vrut să spun, fără a lăsa loc de interpretări. Să pot crea o emoţie colectivă. Nu vreau ca doar un singur spectator să înţeleagă ce-am vrut să spun pentru că e el mai deştept sau pentru că e singurul din sală care a citit cine ştie ce cărţi, iar restul să se-ntrebe "ce-o fi vrut ăsta să zică". Ca actor nu ai voie să fii interpretabil. Ca scriitor e altceva. E şi chestie de impact, care se produce sau nu. Poate că ajunge să deschizi cartea la întâmplare şi să te loveşti de o poveste care-o să te dea peste cap. Şi atunci sunt convins ca vei găsi măcar încă o poveste care să te prindă.


● "Opere cumplite. Volumul unu" pomeneşte şi de "festivalieri", acei regizori care caută să ajungă cu filmele în cât mai multe festivaluri. Eşti de părere că la acest capitol se încadrează, să spunem, regizori ca Mungiu?
● Ştiu la ce poveste te referi, se numeşte The producer. N-are nici o legătură cu Mungiu. Un film nu începe să trăiască atunci când ai terminat filmările, filmul îţi cere să-l scoţi în lume şi să-l faci cunoscut şi eventual apreciat. Atâta vreme cât un film ia nişte premii importante, foarte multe festivaluri se vor bate ca să-l arate. Un regizor ca Mungiu nu trebuie să se mai zbată să caute festivaluri la care să aplice, el va fi contactat personal de selecţionerii festivalurilor şi de distribuitori. Până la urmă, bune sau rele, producţiile româneşti sunt ambasadorii culturii noastre. Mă distanţez însă de trucurile folosite de regizorii români în ultima vreme, sunt reţete deja probate, care au impact într-un festival cum ar fi cel de la Cannes. N-o să am niciodată ce căuta acolo. Mă miră doar faptul că la festivalul ăsta au fost premiate acum câţiva ani filme valoroase ca Pulp Fiction sau Elephant. Acum nu mai înţeleg mare lucru din criteriile lor de evaluare şi cred că multă lume a căzut în capcana unui snobism fără margini. Şi spun asta pentru că există un anumit trend, o modă care s-a împământenit în România. Pare un filon exploatabil la nesfârşit şi nu vreau să am de-a face cu acest filon. Există şi în America ghetouri în care oamenii trăiesc ca şobolanii, dar astea sunt lucruri pe care le vezi mai puţin în filmele lor. Eu m-am săturat demult de genul ăsta de poveşti, care arată peste tot că suntem o ţară de troglodiţi. În general, temele pe care le-am abordat nu au fost sociale. Scopul meu până acum a fost să spun poveşti în care să te regăseşti, chiar dacă trăieşti în altă ţară, chiar dacă vorbeşti altă limbă. Vreau să aud "da, am trăit situaţia asta", nu "vai, sărăcuţii, în ce hal trăiesc oamenii ăia". Apropo de trendul ăsta de a face film în România, există un anume stil de a filma cadre lungi, fără tăieturi de montaj. Am fost fascinat de procedeul ăsta. L-am folosit şi sunt adeptul lui în continuare. Dar mă interesează să folosesc un astfel de procedeu doar în măsura în care voi reuşi să-l hipnotizez pe spectator, să-l fac să nu-şi ia ochii de la ecran. Am văzut în ultima vreme filme româneşti arhipremiate care folosesc tehnica asta şi mi-am dat seama că mai bine mă uitam cum se usucă vopseaua pe un gard. Poate că ar fi fost mai amuzant. Şi nici n-ar fi costat bani.


● Asta înseamnă că nu o să participi niciodată la un concurs de scenarii al CNC (Centrul Naţional al Cinematografiei)?
● Sunt convins că nu voi avea niciodată vreo colaborare cu CNC-ul. Iar dacă va exista un proiect, sprijinit de CNC, pe care să apară numele meu ca regizor, înseamnă că eu nu o să am nici o tangenţă cu producţia, adică nu voi avea de-a face în mod direct cu CNC-ul. N-am să mă duc să-i rog să m-ajute cu câteva afişe sau aşa ceva.


● Aşa că şansa ta rămâne ca şi până acum filmul independent, sponsorizările?
● Nu mai e timpul sponsorilor. E criză. Şansa reală ar fi un producător care să creadă în lucrurile pe care le pot face.


● Faci lucrurile aşezat, le gândeşti mult. Un astfel de proces a existat şi până să înţelegi că actoria, regia este drumul tău?
● Am început regizând o piesă în două personaje şi mi-am dat seama cu ce se mănâncă nişte lucruri. Până la urmă sunt doar un actor care şi-a lărgit puţin terenul de explorare, un actor în capul căruia încap mai multe gânduri şi care nu se mulţumeşte doar cu statutul de executant. Nu sunt singurul specimen de genul ăsta, mai ştiu cazuri. Toate s-au legat până la urmă. Am tradus nişte piese de teatru, ceea ce presupune muncă de adaptare, de rescriere. Aşa că nu este mare pasul până la a scrie un scenariu sau nişte poveşti. Am făcut regie fără să mai pierd patru ani în Institut. Până la urmă mi se pare mai complicat pasul de la regie la actorie, decât drumul invers. Şi sunt destule exemple de oameni cunoscuţi în toată lumea care au trecut de la actorie la regie, fie că aveau un proiect personal, pe care şi-l doreau şi pe care au fost capabili să-l producă, fie că a fost doar un experiment, o chestie făcută o singură dată. Eu o să recidivez. Nu ştiu când şi cum, dar o voi face şi ca regizor de teatru şi ca regizor de film. Până la urmă e vorba de puterea de a coordona un ansamblu şi de a discuta cu actorii la nivel psihologic despre situaţia în care vrei să-i pui. Şi e important ca actorii să nu se plictisească, să nu înceapă să caşte la repetiţii. Foarte important.
● Te-a ajutat în carieră faptul că eşti fiul unui actor renumit sau din contră?
● Există oameni care trăiesc cu impresia că ori îmi fac de râs părinţii, ori că m-am suit pe umerii lui taică-meu ca să văd departe. Sunt perfect conştient de faptul că port un nume gata făcut şi nu cred că e cazul să mi-l schimb. Am avut pornirea asta pe la 18 ani şi am depăşit momentul. Acum cred că cei pe care îi interesează munca mea într-o oarecare măsură, îşi dau seama că numele Florin Piersic jr este un brand în sine, care nu are nici o legătură cu numele din care derivă. Nu mă interesează să-i conving pe cei care nu dau doi bani pe mine, vreau doar ca nişte oameni care gândesc şi percep lucrurile la fel ca mine să reacţioneze la ceea ce fac. Evident, majoritatea celor interesaţi de munca mea sunt tineri.


● În septembrie se va lansa "Călătoria lui Gruber", film în care ai un rol consistent.
● Pentru prima oară am rolul principal. Este un film solid, care pleacă de la un scenariu foarte bun. Fondul poveştii este real şi personajul principal a existat cu adevărat. Dar este discutabil dacă el chiar a trecut prin situaţia asta, aşa cum este ea redată. S-ar putea foarte bine ca povestea în sine să fie o ficţiune, dar decorul este adevărat. Pentru că pogromul de la Iaşi, din 1941, nu e o născocire. Nu mi-am închipuit până acum că aş putea juca într-un film de epocă, dar probabil că am avut o chimie bună cu Radu Gabrea. Sincer să fiu, eu nu am ştiut că am luat rolul până în prima zi de filmare. Am trecut printr-un casting prelungit şi am lucrat o lună de zile fără să semnez vreun contract, neavând idee dacă Gabrea vede şi alţi actori pe care îi testează. Oricum, în mintea mea se înrădăcinase ideea că sunt în competiţie cu altcineva. Dar am acceptat "joaca" şi condiţiile pentru că m-a interesat scenariul şi m-a interesat să lucrez cu Radu Gabrea. Şi nu regret, pentru că e un film bun.


● Mă întorc la carte, unde se regăseşte un text în care povesteşti despre condiţia actorului. A unui actor care face figuraţie pentru un regizor important şi ajunge într-o situaţie cel puţin jignitoare. Te recunoşti în acea poveste?
● Hai să presupunem că este o ficţiune. Povestea se numeşte Treizeci patruzeci de dolari şi are şi un subtitlu - Reality-show. Fiecare înţelege ce vrea. S-ar putea crede că e o pagină ruptă dintr-un jurnal pe care nu l-am scris niciodată. Important e că pot să înţeleg dezamăgirea unui actor tânăr, care ştie că are ceva de spus, în faţa unui sistem care poate să-l înghită cu fulgi cu tot. Dar sunt lucruri prin care oricine trebuie să treacă, mai devreme sau mai târziu. E adevărat, există şi oameni care ard nişte etape. În ziua de azi, un elev de liceu poate avea şansa să se transforme, peste noapte, în vedetă de telenovelă. Nu am o problemă cu asta. Sunt reguli normale într-un sistem capitalist, în care marketingul funcţionează, iar regulile astea intră din ce în ce mai tare în vigoare şi la noi. Pe de altă parte, există oameni talentaţi care sunt ţinuţi pe tuşă. Aşa merg lucrurile. Să ne închipuim că un om tânăr, care trăieşte într-o ţară civilizată, de exemplu fiul unui tip care are o zecime din averea lui Bill Gates, o să lucreze la un moment dat ca ospătar la McDonalds. O să zici că aşa ceva nu se poate întâmpla, dar asemenea lucruri chiar se-ntâmplă. Sunt oameni care ştiu să-şi cocoloşească odraslele doar până la o anumită vârstă, iar apoi au grijă ca urmaşii lor să priceapă câteva lucruri simple şi să-nţeleagă că viaţa nu e tot timpul roz. La noi vedem foarte mulţi puştani care conduc maşini scumpe cu 200 de kilometri la oră prin centrul oraşului, îl scuipă-n faţă pe poliţistul care-i opreşte şi-i aruncă şi o bancnotă de 100 de euro. Şi ceea ce spun acum are o legătură cu ce-am spus mai devreme. Pentru că în viaţă există momente de aşteptare, există momente de umilinţă, şi trebuie să treci şi prin astea. Altfel o să fii incomplet şi incapabil să apreciezi ce ai. Plus că dacă trăieşti numai în puf, rişti să cazi de foarte sus şi să te loveşti rău.


● Care este relaţia ta cu credinţa, cu religia? Eşti credincios?
● Da, sunt. Dar este un subiect tabu pentru mine, nu vorbesc despre asta. Pentru că nu am nici pe departe firea lui Becali ca să mă apuc să-mi fac poze în timp ce pup icoanele. Relaţia mea cu Dumnezeu e prea personală ca să o pot explica.


● Cum a fost să dai autografe pe "Opere cumplite. Volumul unu"? Este diferit de autograful pe care îl dai ca actor?
● Nu sunt obişnuit cu asta. Cu autografele, vreau să spun. Dar mi s-a părut foarte ok să scriu pe o carte câteva cuvinte. Pentru că, uite, omul ăla a dat nişte bani ca să citească gândurile mele, iar cartea asta conţine lucruri foarte personale. Sunt anumite lucruri pe care am acceptat să le împart cu cititorul. Aşa că automat am căzut de acord că se leagă o relaţie între mine şi cititor. Şi mi s-a părut firesc să-l întreb cum îl cheamă, câţi ani are şi să încerc, cu puţinele calităţi de psiholog pe care le am, să-l descifrez în câteva secunde pe omul din faţa mea şi să-i scriu ceva care să rămână şi să însemne ceva mai târziu. Nu vreau doar să aplic o ştampilă cu dedicaţie.


● Poate că peste câţiva ani şi câteva romane o să priveşti mai relaxat acest gest.
● Nu ştiu dacă va mai exista o altă carte. Trebuie să se întâmple anumite lucruri care să mă aducă în acel punct. Pot încerca să le provoc. Să caut locuri în care să mă simt bine, să întâlnesc oameni care printr-o simplă discuţie să-mi lărgească orizontul. Există momente în care am o conversaţie cu cineva şi simt ca am câştigat ceva. Şi nu mă refer la bani. Să simt că ora în care am stat de vorbă cu omul ăla, pe care-l cunosc de-o viaţă sau de cinci minute, nu a trecut degeaba. Pentru că omul respectiv, fără să ştie, plantează nişte seminţe în creierul meu şi s-ar putea să răsară ceva de-acolo. O imagine. Ceva.


● Pentru că vorbim de imagini. Care este imaginea din care s-a născut povestea intitulată "Stewardesa", povestea femeii pentru care zâmbetul se transformă în tragedie?
● Stewardesa este în viziunea mea, ideatic vorbind, o fiinţă fragilă care îşi pune în permanenţă viaţa în pericol şi care trebuie să fie drăguţă cu toată lumea. E meseria ei şi nu face o dramă din asta. Da, ştiu, şi pilotul îşi riscă viaţa, dar el conţine un soi de mândrie bărbătească, pilotul apasă zeci de butoane şi e foarte cool, şi mai are şi o mare responsabilitate, în mâinile lui stau vieţile tuturor pasagerilor. Dar stewardesa trebuie să le zâmbească tuturor, femeilor la ciclu, oamenilor antipatici, copiilor răzgâiaţi. Nu ştiu de unde a pornit ideea poveştii, dar am impresia că am făcut o nedreptate cu acest text. Pentru că ar fi trebuit ca această poveste să-i fie dedicată - lucru de care mi-am dat seama abia după ce cartea a ieşit din tipar - lui Jacques Prevert. De ce spun asta. Când am scris povestea şi am citit-o prima oară, m-a lovit rău. Şi am ştiut că am scris un material bun, solid. A trecut un timp, am recitit-o şi m-a impresionat la fel de tare. Nu mi-am dorit să schimb absolut nimic la ea. Şi nu ştiu la a câta lectură, ceva din ea mi-a amintit că în copilărie aveam un volum de formă pătrată cu versurile lui Prevert, mai degrabă poezie în proză. La ora respectivă am fost fascinat de scrierile lui. A fost un moment important în viaţa mea şi cred că Prevert a stat undeva la o răspântie şi m-a aşteptat să-l descopăr, dacă e să-mi explic nişte gusturi literare. A fost un punct de referinţă în evoluţia mea. Şi nedreptatea constă în faptul că nu i-am dedicat lui această poveste. Sunt convins că lui Prevert i-ar fi plăcut să citească Stewardesa.
● Pentru că pomeneşti adesea de reevaluare. Ai schimba ceva la cele două lungmetraje pe care le-ai făcut: Eminescu versus Eminem şi Fix Alert ?
● La Eminescu versus Eminem nu aş schimba absolut nimic. La Fix Alert aş schimba nişte lucruri, dar nu mi-am propus asta. Chiar aş schimba destul de mult. Există destule secvenţe care ar rămâne neatinse, dar construcţia ar fi total diferită. Intervine din nou amenda aceea pe care ţi-o poţi aplica sau nu după o vreme.


● Secvenţa din Fix Alert în care apare tatăl tău ar rămâne? Te întreb asta pentru că, la lansarea filmului, Piersic senior spunea că nu a înţeles nimic din povestea ta.
● Da, secvenţa aceea ar rămâne intactă. Taică-meu nu a înţeles nici acum filmul, dar asta nu mă deranjează, îmi dau seama doar că nu e un film accesibil pentru el (la ora aia eram mai naiv şi credeam că Fix Alert e un proiect uşor de descifrat pentru orice categorie de spectatori). Ceea ce a spus el atunci a fost o mare greşeală. Chiar dacă nu a înţeles filmul, nu era cazul să facă un comentariu "haios" pe tema asta. Fix Alert a fost un proiect făcut cu multă trudă şi cu mult sacrificiu, şi el ştia asta. Iar oamenii din echipă au crezut cu toata fiinţa în proiect şi-l consideră un film important şi astăzi. Taică-meu a avut o singură zi de filmare, a venit fără să-şi înveţe textul şi s-a bazat doar pe intuiţia lui ca să ducă lucrurile la capăt. Iar intuiţia lui n-a funcţionat deloc. Mai degrabă a funcţionat intuiţia mea, ca regizor, şi geniul lui de actor de compoziţie. Iar mai apoi, la acea conferinţă de presă de care nu vreau să-mi mai amintesc, el a dărâmat, cu un singur gest, un întreg castel de cărţi de joc. Nu l-am iertat mult timp după aceea pentru remarca respectivă. De fapt am fost supărat pe mine, pentru că am avut ideea nefericită să-l chem acolo. Ar fi putut să-mi spună orice între patru ochi. Dar în situaţia respectivă, am simţit o ruptură incredibilă, ăla a fost momentul în care prăpastia dintre noi s-a căscat definitiv. Uite, ăsta e un lucru pe care pot să spun că l-am învăţat de la el, un lucru care are legătură cu copilul meu, cu fetiţa mea. Pentru că în nici un caz eu nu i-aş face aşa ceva copilului meu. E o chestie de elementar bun simţ. Să nu-ţi loveşti copilul în public, chiar dacă acel copil a crescut mare şi te priveşte de pe o poziţie de egalitate. Eu îi găsesc în continuare circumstanţe atenuante, pentru că nu a fost un tată exemplar. Dar nu mai am demult o problemă cu capitolul ăsta, am înţeles că, profesional, n-ar fi putut face tot ce a făcut dacă ar fi fost un om "de casă". Şi nu vreau să fiu înţeles greşit. Şi eu m-am despărţit de mama copilului meu, dar asta nu-nseamnă că n-o să am grijă ca Soniei să nu-i lipsească nimic. Despărţirea mea de Dorina (n.r. - actriţa Dorina Chiriac) nu a fost o decizie uşor de luat, dar a fost concluzia la care au ajuns doi oameni inteligenţi. Dacă apar tensiuni şi părinţii rămân împreună doar de dragul unui copil, totul se transformă în cele din urmă într-o mascaradă continuă, pe care copilul o va simţi la un moment dat. Nu vreau s-o dăm pe telenovelă, aşa că o să închid subiectul ăsta. Tot ce ştiu e că atunci când Sonia va avea nevoie de mine o să fiu acolo. Evident, s-ar putea ca din cauza unor filmări să pierd serbarea de sfârşit de an la şcoală, să zicem. Sper să nu pierd serbarea asta, dar dacă filmarea respectivă mă va ajuta să câştig nişte bani, înseamnă că o să am un motiv întemeiat să lipsesc. Taică-meu a lipsit ani de zile, apariţiile lui în viaţa mea erau meteorice. Şi mă refer la o perioadă în care chiar am avut nevoie de el şi în care îmi puneam întrebări continuu. Acum toate lucrurile astea s-au şters şi am ajuns să apreciez doar omul care face un stand up comedy pe care el însuşi l-a inventat, un om care face publicul să râdă sau să plângă, un adevărat fenomen. Pot să apreciez talentul ăsta al lui de a stăpâni masele, dragostea cu care îl priveşte lumea, pentru că împrăştie foarte mult bine in jurul lui, are darul de a împăca oamenii, iar asta e nemaipomenit. Şi continuă să-mi pară rău că nu pot lucra cu el, că nu pot ajunge decât foarte greu şi foarte rar pe aceeaşi lungime de undă cu el.


● Poate un actor să joace genial chiar dacă nu înţelege foarte bine partitura care i se dă?
● În mod normal nu, dar el e o excepţie. Da, taică-meu poate să facă asta. Pentru că în arsenalul lui are la degetul mic arta de a-i păcăli pe ceilalţi şi chiar de a se păcăli şi pe el însuşi, disponibilitatea de a-şi induce o stare. Nişte arme foarte preţioase pentru un actor. Aşa că el, chiar dacă n-a crezut o iotă din ceea ce a făcut în Fix Alert, a reuşit să transmită către spectator ceva sublim. Şi doar asta contează. Jumătate din emoţia lui era reală. Dar însuşi faptul că are capacitatea de a-şi induce cât ai pocni din degete o emoţie de o asemenea dimensiune cataclismică este fără egal. Ceea ce nu prea înţelege lumea este că eu nu sunt în competiţie cu el. Nu vreau să fac pe modestul. Am făcut o treabă foarte bună în Sex, Drugs, Rock and Roll, şi cel puţin unul dintre personajele mele de-acolo a fost la acelaşi nivel de performanţă cu rolul Lennie, din Oameni şi şoareci, pe care taică-meu l-a jucat acum patruzeci de ani. Iar eu am incorporat acolo şi dinamica mai puţin poetică a anilor 2000. Dar acum caut şi alte lucruri. Până la ora asta nu m-am lovit de ceva la fel de important. Pentru mine Florin Piersic senior nu e un model pe care mi-am propus să-l depăşesc. Există zone în care eu mă mişc şi evoluez cu uşurinţă şi care lui îi sunt inaccesibile. Evident, în zonele lui nu am eu acces. Şi atunci, vorbim de un teritoriu bine delimitat de o graniţă chiar foarte vizibilă. Am nevoie să mă uimesc pe mine însumi dacă vreau să continui. Pentru că multe dintre lucrurile pe care le-am făcut după Sex, Drugs, Rock and Roll au fost doar nişte reeditări ale unor momente reuşite. Tocmai din acest motiv, cartea asta, chiar dacă se situează în altă zonă pentru că aparţine unui teritoriu literar, nu e doar "o altă carte". Cel puţin pentru mine.


● Există roluri în teatru sau în film pe care tatăl tău le-a făcut şi pe care le apreciezi în mod deosebit?
● Există mai multe apariţii care mi-au mers la inimă, imagini fugare în anumite filme, uneori roluri secundare care mi-au rămas în minte. Există, cum îţi spuneam mai devreme, rolul din Oameni şi şoareci, în care a impresionat mii de oameni. Sunt oameni care îşi aduc aminte de el în rolul ăsta şi astăzi. A jucat spectacolul de vreo 500 de ori. A fost un rol de cotitură pentru el şi toată lumea recunoaşte asta. Era un bărbat foarte frumos (e şi acum, se vede cu ochiul liber), picau femeile în fund pe lângă el, aşa că momentul Oameni şi şoareci a însemnat un rol de compoziţie la care nu se aştepta nimeni. Şi evident că toţi au rămas cu gura căscată. Bineînţeles, a avut un mentor, un regizor în vârstă care l-a iubit îngrozitor de tare şi care l-a biciuit fără milă ca să facă rolul ăsta. Şi a meritat. Astea sunt lucrurile pe care vreau să le ţin minte. Aveam şase ani când l-am văzut prima dată pe scenă, în spectacolul ăsta, şi-mi aduc aminte foarte clar aproape tot, chiar şi azi, la 41 de ani. La un moment dat am vrut să reeditez aceste lucruri, să fac posibil să-l vadă şi generaţia tânără, care îl cunoaşte doar din filmele de pe DVD-uri, să-l vadă pe viu, pe scenă, într-un rol care i s-ar potrivi la vârsta lui, un rol cu greutate. Dar se pare că n-o să reuşesc. Nu m-ai întrebat nimic de maică-mea, aşa că o să-ţi spun eu doar două vorbe. N-a avut şansa lui taică-meu, n-a prea apărut în filme sau la televizor, dar talentul şi inteligenţa ei scenică au fost cu câteva clase mai sus.


● Care ar fi sfatul pe care i l-ai da fiicei tale, Sonia? Un sfat pe care speri că îl va urma?
● Aş vrea să aibă mai multă încredere în oameni, mai multă decât am avut eu vreodată. Ştiu că pe undeva lucrul ăsta e periculos în epoca pe care o trăim, dar sper asta pentru ea, şi-mi asum riscul de a o vedea dezamăgită. Aş vrea să fie mai puţin panicoasă. Pentru că eu m-am urnit greu şi mi-am pus singur piedici. Am făcut câteva lucruri care au rămas, dar foarte târziu. Am pierdut mult timp. Am lâncezit mult timp. Şi nu vreau ca ea să-şi piardă vremea la fel ca mine. Sunt foarte multe lucruri de trăit. Ele par puţine, dar depinde cum îţi faci viaţa şi unde îţi desenezi linia orizontului, mai departe sau mai aproape. La vârsta la care am ajuns, uneori visele sau lucrurile pe care vreau să le ating au ajuns să fie simple. Adăpostul, căsuţa aia de lemn de pe plaja aia pustie, ăsta e un lucru simplu şi, totuşi, rămâne utopic. Pentru mine e important ca Sonia să găsească toate pârghiile care să-i deschidă porţile către ceea ce-şi doreşte.


● Probabil că nu realizezi cât de repede se apropie ziua în care fiica ta o să te roage să joci într-un film regizat de ea.
● La asta nu m-am gândit. Dar e o idee mişto. Felicitări. O să mă gândesc la asta. Mi-ai dat ceva preţios, ceva la care pot să visez cu ochii deschişi.


LA MASĂ CU ADOLESCENŢA
Pe terasa de la Green Hours, unde a avut loc această discuţie, am schimbat câteva cuvinte şi cu Mişu, care a apărut întâmplător. Adrian Mihai zis Mişu, editorul fimelor Fix Alert şi Eminescu versus Eminem, dar, cel mai important, "prietenul pe viaţă" al lui Piersic jr. Omul cu care Florin Piersic jr şi-a petrecut foarte multe nopţi lucrând, făcând din ţânţar armăsar, profesional vorbind. Pentru Mişu, Florin a rămas un adolescent, la fel ca atunci când l-a cunoscut. "Un tip sufletist, un prieten care m-a ajutat de multe ori când am avut nevoie. Am reacţionat extraordinar şi ca prieteni, ne-am lipit de prima oară. E un om care odată ce se ataşează de cineva nu-i mai dă drumul uşor. În unele momente poate deveni chiar sufocant. Dar una peste alta e un tip mişto, şi ca mod de lucru şi ca interacţiune umană", mai zice Mişu. Amândoi sunt pretenţioşi când vine vorba de muncă, Mihai chiar un adevărat chinez când trebuie să ducă o treabă la capăt. Şi nu în sensul de muncă multă pe bani puţini. Ci de meticulozitate şi răbdare.