"S-a dus naibii speranţa de tot"

Actriţa Dorina Chiriac vorbeşte despre cele două mari iubiri ale vieţii sale, actoria şi fiica ei, Sonia, dar şi despre cum moare speranţa unui popor pozitiv.

● Jurnalul Naţional: Lucrezi la două proiecte foarte importante pentru tine. Despre ce este vorba?
● Dorina Chiriac: Unul dintre proiecte este sub egida Teatrului de Comedie. În sfârşit, Silviu Purcărete pune o piesă în Bucureşti după mult timp. Nu-i place Bucureştiul foarte tare, din cauza vieţii de aici. În alte oraşe existând numai teatru, actorilor nu le este distrasă atenţia nici de reclame, nici de film. În Capitală există multe lucruri cu care îţi mai poţi rotunji salariul mic. Mai pui o voce la reclame, dublaje la desene animate, mai o telenovelă. Este prima dată când lucrez cu Silviu Purcărete. E vorba despre "Femeia care şi-a pierdut jartierele" de Eugene Labiche şi va avea premiera prin luna noiembrie. Premiera va avea loc la Romexpo, pentru că spaţiul de joc presupune public pe două părţi, lucru pe care nu-l poţi face în nici unul dintre teatrele din Bucureşti, pentru că ai rămâne cu puţini spectatori. Şi cred că spectatorii ar fi foarte nefericiţi. Nu mai vorbesc de faptul că în acest caz îi avem pe Horaţiu Mălăele, George Mihăiţă şi pe Purcărete. O să fie un vodevil, ceea ce înseamnă un uşor musical, gen pe care nu l-am mai abordat din facultate, în anul IV, când am făcut la Casandra un vodevil în regia Sandei Manu, care a avut un mare succes şi s-a jucat apoi şi la Teatrul de Comedie. De data aceasta, muzica îi aparţine lui Vasile Şirili, care lucrează de mult timp cu Purcărete.

Am început lucrul din vara trecută, cu repetiţiile muzicale, care se petreceau chiar în faţa Teatrului de Comedie. La cafea cu Vasile Şirili, care a compus o muzică de o candoare şi o delicateţe cum rar se mai compune. Motiv pentru care probabil că îl şi vor acolo, la Disneyland Paris, unde lucrează. Turiştii treceau prin zonă la zece dimineţa, iar eu cu Mălăele şi Mihăiţă învăţam nişte partituri de operetă curată. E o comedie extraordinară să-i urmăreşti cum cântă. La un moment dat, chiar îi ziceau Mălăele şi Mihăiţă lui Purcărete: "Bine, dar ai adus-o pe asta? Ea chiar cântă!". Le-am zis că de fapt eu sut în dezavantaj în faţa lor şi nu ei în faţa mea. Pentru că succesul va fi al lor, comedia va fi de partea lor. În acest context, în care cântă şi dansează Horaţiu Mălăele şi George Mihăiţă, este penibil să cânţi corect. Joc rolul Fideline, la schimb cu Mihaela Teleoacă. Scenografia este chiar a lui Purcărete, venit de la Limoges, unde a pus această piesă în urmă cu zece ani, în franceză, la teatrul de acolo, tot cu Mălăele şi cu doi actori francezi. Decorul este încă un personaj, la fel cum este şi muzica. Într-un cuvânt, Purcărete. Iar eu nu am mai lucrat în acest fel, atât de eficient şi de cinstit, de la Lucian Pintilie. Pentru că este un mediu în care nimeni nu are nimic de demonstrat nimănui, nu trebuie să freci orgoliul nimănui în timpul lucrului, nu trebuie să ai grijă să nu calci pe sticlă în jurul vreunei actriţe sau vreunui actor. Lucru care se întâlneşte extrem de rar. Restul sunt tâmpenii. Pare o fantasmă care se transformă în ceva concret. Nu simţi că trec patru ore alături de Purcărete. Te opreşti din repetiţii numai pentru că simţi că îţi este foame. Dacă eşti relaxat în această meserie, la fel ca în oricare alta, vezi ce este în jurul tău şi cum să foloseşti ceea ce vezi. Atunci când dau peste regizori care chinuiesc actorii mă întristez, şi asta pentru că actorul înfloreşte atât de frumos atunci când pompezi credinţă în el, când îi dai încredere. Aşa cum zicea profesoara mea de actorie Sanda Manu, "se desface, înfloreşte ca o varză". Apoi nu mai rămâne decât să ajustezi.     


● Jurnalul Naţional: Vorbeai despre micile colaborări care îi mai distrag pe actori de la lucrurile importante. Să trăieşti numai din aplauze, chiar dacă sună frumos, este şi realizabil?
● Dorina Chiriac: Apropo de asta, am primit la un moment dat un premiu important pentru interpretare de la Timişoara. Şi am întrebat câţi bani se dau. Înainte să se nască Sonia nu puneam astfel de întrebări. Mi-au spus că erau câteva zeci de milioane. Apoi m-au întrebat "trofeul unde vi-l trimitem?". "Aoleu, este şi-un trofeu?! Pe ăla să-l trimiteţi la Teatrul Metropolis, pentru că nu am loc acasă." "Chiar aşa, doamna Dorina Chiriac, mă întrebaţi de bani şi trofeul îl trimiteţi la teatru?", mi-a spus. "Păi gloria mă încurcă la mers. Nu mă primesc cu trofeul la hipermarket", am răspuns şi eu. A fost o glumă pe care a înţeles-o persoana, dar pe undeva este adevărat. Ce să fac eu cu trofeul la hipermarket? Nu pot să iau pamperşi. Dar trofeele sunt importante şi dacă un actor le primeşte, înseamnă că este un bun actor. Trebuie să fii cinstit cu tine şi să te cunoşti foarte bine ca actor. Bine de tot nu se poate, dar să te cunoşti cinstit, să spunem, ca să poţi să transformi, să creezi. Sunt condiţii obligatorii în meseria asta. Pentru că eu am 1,55 m şi o faţă de spiriduş, iar vârsta m-ar împinge probabil să joc roluri de dive.


● Jurnalul Naţional: Dacă ai fi o blondă de 1,80 m, cu personalitatea de acum, crezi că ai opta pentru roluri de divă?   
● Dorina Chiriac: Nu ştiu, dar prietena mea, Lia Bugnar, este blondă, scrie piese de teatru şi este o actriţă foarte bună. De asta şi scrie bine. Ea m-a şi onorat pentru că a scris texte special pentru mine. Iar dacă eu aş fi fost o ravisantă, poate că aş fi avut în această societate, şi nu vorbesc numai de cea românească, mai puţin de muncit. În acelaşi timp, poate că aş fi pierdut lucruri pe care le-am câştigat muncind foarte mult. Plăcerea descoperirii unui traseu psihologic, a trăirii mai multor vieţi. Regizorul rus Yuri Kordonski, care a montat la noi "Unchiul Vanea", "Căsătoria", "Crimă şi pedeapsă", el fiind actor la bază din trupa lui Lev Dodin, spunea că, dacă reuşeşti să faci cinstit meseria de actor, ai privilegiul să trăieşti mai multe vieţi. Lucru perfect adevărat. Dacă sapi în permanenţă în motivaţii, în a deveni credibil cu toate poveştile închipuite, spectatorul simte că eşti real, se recunoaşte în tine.
Asta fac eu de vreo zece ani. Sap de când mi-a deschis apetitul Horaţiu Mălăele. El lucrează ca un nebun, nonstop. Nu poţi să-ţi propui să faci aşa ceva. Vine din pasiune, atunci când ai o vocaţie, acel ceva te obsedează. Şi exersezi la nesfârşit. Este aproape la fel ca o terapie.


● Jurnalul Naţional: Teatrul te face să descoperi mereu lucruri noi despre tine?
● Dorina Chiriac: Da, şi asta este nemaipomenit la teatru, spre deosebire de film, unde se spune stop şi nu mai poţi repara nimic. La teatru este minunat că după premieră începe un alt ciclu, descoperi împreună cu spectatorul, în funcţie de reacţia sa, alte nuanţe, alte situaţii, chiar dacă se păstrează povestea. Decoperi alt tip de reacţie. În actorie se foloseşte foarte mult afectul, emoţionalul, care reţine foarte repede. Totul e să ştii clar situaţia, apoi pretind că sunt cineva. Ca în orice minciună, când minţi vrei să fii foarte credibil. Asta este şi treaba mea până la urmă. Să fac credibilă o situaţie care nu se întâmplă cu adevărat. Dar să mă prefac în aşa fel încât să par credibilă.


● Jurnalul Naţional: Cum joci naturaleţea?
● Dorina Chiriac: Ca oricine altcineva. Pentru că minţim cu toţii de la 5 ani când nu vrem să ne supărăm mamele şi o facem foarte credibil şi asumat. Am analizat toate aceste lucruri tocmai ca să nu mă transform în mitomană cu acte în regulă. Totul este să echilibrezi în cealaltă parte. La un moment dat am fost întrebată ceva de genul dacă mă folosesc de actorie, de minciună, în relaţia cu bărbaţii. După ce toată ziua mă prefac?! Poţi avea cea mai mare încredere în actori în ceea ce priveşte sinceritatea, ca oameni. Dar altfel, noi, actorii, suntem destul de delăsători. Pentru că ne consumăm foarte mult într-o direcţie şi rămânem epuizaţi pentru altele. Dar altfel suntem cinstiţi în viaţă. Toate personalităţile pe care le ştiu eu în această meserie sunt oameni foarte cinstiţi: Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Oana Pellea...  


● Jurnalul Naţional: Văd că ai anumite repere, oameni, la care te întorci, profesional vorbind.
● Dorina Chiriac: Mă raportez la ei şi ţin de ei. Îi urmăresc şi le caut compania. Profesional vorbind, pentru că altfel nu prea ne întâlnim. Nu sunt genul care influenţează lucrurile să se întâmple într-un anumit fel. Dar mi se întâmplă aşa. Cum s-a întâmplat şi cu al doilea proiect, un proiect particular, în care sunt implicată. Este vorba despre piesa "Pluralul englezesc" de Alan Ayckbourn, în regia lui Toma Enache, cu Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Lamia Beligan, Mircea Rusu, Şerban Pavlu şi eu. Am crezut iniţial că în acest proiect am fost propusă de Mariana Mihuţ, după ce am lucrat foarte bine împreună la "Lear", la Bulandra.    Am lucrat foarte bine, după cum îmi spunea Mariana Mihuţ, nu pentru că ar fi fost meritul cuiva, ci este pur şi simplu o chestie de chimie. Nişte oameni se potrivesc foarte bine la un moment dat. Iar în meseria asta e nevoie de duh, trebuie să vină spiritul. Şi acest lucru se simte pe scenă. Se simte dacă actorii se urăsc, dacă se iubesc iar se simte. Iar Toma Enache aşa a gândit acest proiect, aşa a văzut el distribuţia. Pentru mine, hotărâtor ca să accept acest proiect a fost momentul în care s-a pronunţat numele Mariana Mihuţ. Nu am mai întrebat nimic nici de bani, nici de nimic. Mai ales că "Pluralul englezesc" este o piesă care s-a jucat cu succes timp de 20 de ani la Teatrul Mic, iar rolul meu l-a jucat atunci Tatiana Iekel (n.r. - Jane Hopcroft), aproape soacra mea, cu mare succes. A rămas rolul în familie, s-ar putea spune. Am şi avertizat-o: "Să ştii că o să te imit din când în când ca un omagiu". Mi-a spus să nu îndrăznesc, dar i-am spus că o s-o fac măcar aşa, pentru cunoscători, care vor recunoaşte ceea ce făcea ea şi vor zice "ia uite, asta o copiază pe soacră-sa!". Repetiţiile au început, şi piesa va ieşi la sfârşitul lui octombrie. Va fi un spectacol itinerant, proiect particular de a cărui organizare se ocupă Stoian Anghel.


● Jurnalul Naţional: Cum faci să eviţi tensiunile care apar atunci când munceşti la un nou proiect, iar oamenii nu se potrivesc atât de bine?
● Dorina Chiriac: Nu numai că le evit. Eu sunt o gagică mică şi de când am dat ochii cu lumea am fost disperată să fac pe placul tuturor. Nu-mi place conflictul, pentru că nu mai sunt liberă în momentul ăla. Nu mai ştiu cum să reacţionez şi devin ori agresivă, ori încep să plâng. Aşa că m-am specializat în a ocoli conflictele, în a le aplana. Nu fug de ele, chiar mă bag în ele, dar nu ca să le nasc eu.


● Jurnalul Naţional: Mărturiseai că eşti împinsă de colegi şi prieteni să faci un one woman show. Ai găsit textul potrivit?
● Dorina Chiriac: O să-l fac. Lia Bugnar a scris un text intitulat "Opt personaje" în interepretarea aceleiaşi actriţe, care o să aibă premiera la Sibiu la 23 septembrie, cu Ofelia Popii, fenomenul acestei perioade în teatru. După aceea vom face acest spectacol la Bucureşti, în interpretări diferită, dar cu aceeaşi echipă tehnică, şi de creaţie, în regia Liei Bugnar, pe muzica lui Vlaicu Golcea, coregrafia lui Florin Fieroiu, scenografia lui Dragoş Buhagiar.


● Jurnalul Naţional: Ce te-a convins la acest text?
● Dorina Chiriac: Nu este text al Liei care să nu-mi placă. E atât de clar la ea că se află într-o continuă evoluţie ca scriitor. Chiar a mai scris de curând o piesă pe care eu o s-o regizez. Se numeşte "Noi patru", şi piesa vorbeşte chiar despre patru actriţe. Un text complex. De fapt a scris ceva atât de simplu şi complicat totodată, ca lucrurile bune. Care are o schemă aproape matematică, dar în acelaşi timp extrem de multă emoţie. În acest peisaj în care se fuge de emoţie este nevoie de actori disponibili şi curaţi, care se pot implica cinstit în ceva, fără fabricaţii sau dozări, pentru că ne este frică de patetic. Regizorii fug de emoţie de la o vreme, e o modă. Cred şi sper că este doar o perioadă. Pentru că, dacă mă uit la filmele româneşti noi, acestea foarte premiate, au la bază nişte scenarii foarte bune, subiecte care atrag ochii occidentali, pentru că par exotice, în care actorul este împiedicat "să joace", după cum zic regizorii. Aşa că actorii vorbesc plat. Te iubesc sună ca te urăsc, a murit mama sună ca bună ziua.


● Jurnalul Naţional: Ai avut aceeaşi impresie când ai jucat în "Furia", filmul de debut al lui Radu Muntean?
● Dorina Chiriac: Nu am avut impresia asta. Bine, nici nu am avut o dezvoltare ca rol în acel film, în care eu fug foarte mult. Îmi aduc aminte ca o glumă că l-am şi întrebat pe Radu Munten: "Măi nene, dar de ce nu ai luat-o pe Gabi Szabo să joace rolul ăsta?""Pentru că nu are farmecul tău", mi-a spus. În concluzie, îmi plac foarte mult poveştile filmelor româneşti regizate de regizorii tineri. Ceea ce nu-mi place, şi aici mă simt lezată personal, şi este clar o părere subiectivă: actorii nu sunt folosiţi. Mă întristez când văd într-un film un rol în care în locul acelui actor putea fi oricine altcineva. Actorul nu e lăsat să-şi pună amprenta. Şi din câte ştiu, vorbind cu actorii care au jucat în aceste filme, sunt împiedicaţi să facă acest lucru. Actorii vor să trăiască rolul. N-aş mai face spectacole emoţionate dacă ele nu ar funcţiona. Dar ele ţin la public, oamenii simt nevoia să refuleze o dată cu tine, să facă această terapie. Şi mie îmi pare bine că Lia Bugnar scrie aşa cum scrie, pentru că în cazul ei se întâlnesc şi se ciocnesc foarte bine râsul cu plânsul. Şi atunci spectatorul are o senzaţie şi mai faină. Oamenii râd şi plâng cu drag. Este aşa cum îmi spunea regizorul Alexandru Dabija după ce a văzut "Don Quijote" pus de Ada Milea: "Incredibil, parcă aţi cântat de la mine din poală". Această senzaţie mi-aş dori să o renasc pentru telespectatori.


● Jurnalul Naţional: Te baţi cu regizorii atunci când nu-ţi convine o anumită abordare sau ţi se impune să schimbi ceva care simţi că trebuie făcut într-un anumit mod?
● Dorina Chiriac: Eu mă bag în toate. Sunt pentru dictatura actorului, după cum spunea Mălăele. De obicei părăsesc corabia destul de repede, dar, din fericire pentru mine, m-am întâlnit cu oameni mari.


● Jurnalul Naţional: Te-ai depărtat de cinematografie în ultimii ani.
● Dorina Chiriac: În filme nu m-aţi mai văzut, pentru că nu mi s-a mai oferit şansa. Nu vă vorbeşte o actriţă care se dă mare şi spune "am refuzat să joc". Pe de altă parte a apărut fiica mea, Sonia, şi am stat destul timp cu ea, pentru că îmi doream să ştie cine este mama. Mi-am zis că peste ani o să uit că nu am fost la nu ştiu ce premieră, dar nu am să uit că nu am fost lângă ea atunci când avea nevoie.


● Jurnalul Naţional: Cât de important este să-ţi păstrezi pofta de a te juca în meseria asta, într-o lume în care grijile de zi ci zi sunt din ce în ce mai presante?  
● Dorina Chiriac: Este un lucru care nici nu mai ţine de actorie, cred eu. Este un fel de obligaţie spirituală, pentru că îţi face bine.


● Jurnalul Naţional: Care ar fi acele lucruri, să ne rezumăm la trei, pe care le-ai învăţat în aceşti ani de actorie despre tine?
● Dorina Chiriac: Dincolo de regulile scenei am învăţat lucruri despre mine făcând alte personaje. Am aflat că nu sunt cea mai bună persoană din lume, dar că este normal aşa. Şi am învăţat să mă iubesc aşa cum sunt. Am învăţat să-mi manifest disconfortul în orice situaţie, cu graţie, bineînţeles, vorba lui Sartre. Pentru că altfel creezi automat un alt disconfort. Te otrăveşti, devii frustrat şi urât. Aşa poate se rezolvă problema sau poate afli că nu ai dreptate. Lucrurile astea au venit treptat. Şi mi-am dat seama că, într-adevăr, după cum spunea profesoara mea Sandu Manu, la teatru e cuşca cu lei. Lumea te mănâncă dacă nu ştii să te strecori fără să agresezi, dând şi bună ziua. Trebuie să te expui, trebuie să fii popular şi în acelaşi timp să nu te laşi tras în mizerie.   


● Jurnalul Naţional: Munca în cuşca cu lei te-a dezamăgit? Ai vrut vreodată să ieşi de acolo?  
● Dorina Chiriac: Aşa cum mai spun, eu încă nu m-am hotărât dacă să mă fac actriţă sau nu. Pentru că nu am avut niciodată obiective trasate. La un moment dat mi s-a întâmplat să nu mai vină oferte. Am stat aproape doi ani. Şi nu se întâmplă asta din cauză că devii mai prost, ci aşa este în această meserie. Pentru că este o piaţă atât de largă, încât astăzi este nevoie de altcineva, iar peste un an de altcineva. Iar în acest spaţiu nu funcţionăm nici cu agenţi, nu avem nici măcar o piaţă de film şi nu există atâta cerere încât să scoţi bani dintr-un film pe care îl faci. Aşa mi-am dat seama că dacă nu o să fac eu ceva nu o să facă nimeni. Şi m-am apucat să traduc într-o vară o mulţime de piese scurte. Până la urmă am şi făcut una dintre ele la "Green Hours", "Totul despre Al". Ideea este să nu stai, pentru că atunci moare exerciţiul din tine, lipsa de antrenament face să se lase muşchii. Şi se transformă în disperare.
Încă nu am ajuns în faza asta, ferească! Dar e trist, pentru că am văzut întâmplându-se cu oameni talentaţi. Treci de un prag şi ajungi într-un punct în care nu mai ai voinţa să faci. Aşa că m-am ţinut vie. Lucrurile se întâmplă când vrei, dar totul este să fii treaz.


● Jurnalul Naţional: Într-o perioadă ai lucrat mult şi împreună cu Florin Piersic jr. Cum vă înţelegeţi profesional?  
● Dorina Chiriac: Şi o să mai lucrăm. În continuare sunt actriţa lui preferată şi viceversa. Aceste lucruri nu se exclud. Ştiu că e neînţeles pentru mulţi oameni, dar noi încă trăim într-un fel împreună. Suntem foarte apropiaţi, pentru că ne leagă Sonia, dar ne leagă şi o admiraţie reciprocă. Ne iubim într-un fel în care nu e nevoie să locuim împreună sau să fim împreună din punct de vedere social sau fizic. Mie mi se pare foarte aiurea să stai împreună cu cineva când ai deja sentimentul că te aşteaptă viaţa în altă parte. Începi să devii urât, lucru pe care l-am trăit, pentru că aduni frustrări, venin şi ajungi să urăşti pe toată lumea şi pe tine. Dar de ce, când ai putea foarte bine să alegi altceva? Pentru că nu cred că lucrurile sunt aşa cum le-au fixat oamenii din punct de vedere social.
Profesional ne certăm mai des tocmai din cauză că am fost împreună. Aşa cum se întâmplă şi în teatru. Cel mai tare se ceartă cei care au fost împreună, pentru că se cunosc bine şi pot să-şi spună nişte lucruri, şi din aceast motiv se şi pot răni mai uşor unul pe altul. Dar constructiv.


● Jurnalul Naţional: Sonia te-a schimbat profesional în vreun fel?
● Dorina Chiriac: Există legenda că, după ce nasc, actriţele devin mai bune în meserie. Este adevărat, dar nu se referă la nici un fel de bagaj emoţional îmbogăţit sau altceva de genul ăsta. Am devenit mai bună în sensul că am devenit mai eficientă. Nu mai pierd timpul. Şi nu e vorba despre a face lucrurile de mântuială, pentru că asta se întâmplă numai dacă nu ai vocaţie pentru ceea ce faci. Dacă te-ai întâlnit cumva cu vocaţia, adică există şi pasiune în ceea ce faci, atunci ai încurcat-o cu adevărat, pentru că te aşteaptă acasă cealaltă iubire a vieţii tale. Şi trebuie să le acorzi atenţie. Nu trebuie să alegi, pentru că nu ai de ales. Devii mai eficientă acolo unde te trage vocaţia, profesional vorbind. Înainte să o am pe Sonia eram organizată numai în meserie. Singurul loc unde toate au fost organizate dintotdeauna, pentru că eu fac bine ce fac numai dacă o fac din pasiune. În rest, prefer să nu fac lucruri, pentru că sunt orgolioasă şi nu-mi dau voie să le fac de mântuială.


● Jurnalul Naţional: Cartea pe care a scris-o Florin ai citit-o?
● Dorina Chiriac: Am citit-o chiar înainte să apară, dar nu ca manuscris, pentru că am citit toate articolele pe care le publică în B24fun şi care se regăsesc în carte. Texte pe care mi le aduce. În scrierile lui m-am regăsit la un anumit nivel aproape paralel cu mine. Dar îmi place la modul în care a început să scrie, că lipsa punctuaţiei este un semn de punctuaţie. Vârtejul în care îi citeşti textele îţi creează o stare anume, un drum pe care ai impresia că îl parcurgi cu camera în mână.
Şi eu, şi Florin suntem la curent cu tot ceea ce face celălalt. La fel cum eu am avut parte de susţinere din partea lui când am făcut "Ioana şi focul" la Comedie. M-a susţinut la Premiile Uniter, unde am fost nominalizată. A stat lângă mine, fiind convins că o să iau Premiul Uniter. El a şi plecat foarte supărat. Eu nu eram aşa de supărată, pentru că ştiam foarte bine ce a făcut Mariana Mihuţ cu rolul Lear. Lui Florin, rolul Ioana d'Arc i s-a părut ca un fel de reorientare actoricească, o schimbare de direcţie în actorie. El e foarte rău altfel. Îţi spune exact ce trebuie despre un lucru. Actori chiar foarte mari sunt într-un fel speriaţi când este el în sală, pentru că ştiu foarte bine că le va spune ce nu-i în regulă. Vor în acelaşi timp să le spună ca să corecteze, însă e normal ca în acelaşi timp să te simţi lezat.


● Jurnalul Naţional: Şi tu scrii. Îţi este mai uşor să scrii sau să joci?
● Dorina Chiriac: Prietena mea Lia Bugnar susţine că cel mai bine din ceea ce fac este cum scriu. Lucru pe care îl ştiam. Dar mi-e frică să fac la modul foarte serios acest lucru, pentru că mi se pare un lucru foarte intim. Eu scriam ca într-o terapie, scriam pentru că îmi venea să scriu. Ieşeau poezii. Nu mă puteam opri ca ceea ce scriam să nu aibă o cadenţă anume, un fel de muzicalitate:
"Îmi plec după urechea pe buza ta răsfrântă/ Şi-mi curgi încet pe gât şi roi de mici săruturi/Şi vreau să-mi fiu claviculă, şi umăr, şi-aluniţă/ Să-ţi mor pe vârful limbii beată criţă". Să zic şi prima mea poezie, cu care acum mi-e ruşine, dar atunci am avut curajul să spun ce simt. Îmi plăceau construcţiile de cuvinte: "Dezînfloreşte-mi, Doamne, colţurile gurii / Neluminează-mi ochii, Doamne/ Dezoboseşte-mi oasele de carne/ Că prea de mult aşteaptă-n ele odihnă/ Şi rupe, Doamne, odată-n mine râsul/ Că nenoroc îmi e de câţiva ani". Sunt foarte exigentă cu mine. Lucru care probabil că naşte frustrări la un moment dat. Pentru că te face să nu fii aşa de liber. Eu, de fapt, nu am curaj. Lucrurile pe care le-am făcut până acum le-am făcut trasă de mână, împinsă de cineva, provocată. Atunci mă dezlănţui. Eram extrem de timidă, aproape patologic. Dar am avut norocul să întâlnesc această vocaţie, pentru că acolo se aruncă emoţiile, într-un act artistic. Înainte să se nască Sonia aveam emoţii absolut paralizante înainte de spectacole, motiv pentru care şi repetam foarte bine, pentru că apoi trebuia să funcţionez pe pilot-automat. Îmi era rău fizic. Florin îmi turna înainte de spectacole fiole de vitamine în gură ca să mă adun de pe jos. Acum pot funcţiona în cele mai grele situaţii. Pentru că în viaţa fiecăruia, psihologic, există un teren în care ţi-e frică. La mine înainte era scena, vocaţia. Dar atunci când apare un copil ţi-e frică nonstop, până la adânci bătrâneţi. Acum acolo se manifestă fricile mele, la teatru nu mai am nici o frică. Mult înainte să devin mamă, Sanda Manu mă tot bătea la cap şi îmi spunea: "Dorina, lucrurile grave în viaţă sunt boala şi moartea". Dar oricât ai fi de inteligent, chiar dacă realizezi, nu-ţi poţi asuma lucrurile astea până nu te loveşti de ele. Poţi învăţa toate teoriile posibile, poţi să-l citeşti pe Kant.


● Jurnalul Naţional: Sonia e încojurată de artişti, de la părinţi până la bunici. Mai are vreo şansă să scape de actorie?
● Dorina Chiriac: Oricât aş ocoli eu scena, se vede în genele ei. Deocamdată desenează ieşit din comun. Bineînţeles, aş fi spus asta şi dacă desena oribil. Dar aşa îmi zic oamenii care îşi dau cu părerea. Aş vrea să aibă curaj şi norocul de a se întâlni cu vocaţia, pentru că aceia sunt oameni fericiţi. Aş vrea să fie fericită trăgând după sine şi nefericirea pe care ţi-o aduce această trăire. O dată ce ai luat-o pe drumul ăsta trebuie să munceşti foarte mult. Nu întâmplător actorii care iubesc foarte mult pe scenă sunt uşor labili. Nu are cum să se depună. Pentru că avem de-a face cu o mobilitate emoţională care nu are cum să nu-şi pună cumva amprenta asupra vieţii tale personale. Important este să te fereşti să nu faci lucruri obligat. Trebuie să-ţi manifeşti disconfortul, să te retragi şi să cauţi altceva atunci când simţi. Există oricum multe obligaţii sociale. De ce să ne mai inventăm altele? Trebuie să plătim impozite.


● Jurnalul Naţional: Ca lucrător în teatru, ce-ai simţit când ai fost scoasă la coadă ca să dai bani la stat? Te-a bătut vreodată gândul să pleci din România ca să fii respectată şi ca cetăţean?
● Dorina Chiriac: Aş fi plecat înainte de Sonia. Culmea e că am şi avut terenul să fac acest lucru, când am luat premiul la Veneţia în '98 cu "Teminus Paradis" al lui Pintilie. Mi s-au oferit nişte contracte pe care le-am refuzat, pentru că, din nou vine vorba despre felul meu de a fi, mi-a fost frică. Dar nici nu am cum să regret alegerea făcută, pentru că viaţa mea ar fi fost alta. Şi e foarte în regulă aşa cum este.
Cât despre impozite, eu oricum iau bani din buzunar ca să dau statului, dar statul trebuie să-mi ofere nişte condiţii ca să-mi ceară o taxă. Trebuie forţate lucrurile ca să mi se creeze condiţiile ca eu să lucrez cinstit şi demn. De la condiţiile de deplasare până la condiţii decente atunci când mă duc la ghişee. Şi mai trebuie să-mi oferi speranţă. Hai, las deoparte şi faptul că nu-mi oferi condiţii, dar peste toate astea a murit speranţa, singura care te mai ţine cu pleoapele ridicate. Pentru că oricât ne-am fura noi ca popor propria căciulă, suntem totuşi o naţie pozitivă. Grav este că acum s-a schimbat ceva, oamenii au devenit foarte agresivi, pentru că s-a dus naibii speranţa de tot.