Sibiu, labirintul unui festival

Orice mare festival e un labirint, căci el investește orașul, mobilizează localnicii, atrage turiștii prin manifestări multiple ce intervin în circuitul urban sau în rețeaua teatrală, manifestări ce asociază teatrul popular festiv  cu un teatru de artă ce se împlinește în spațiile sălilor închise. În această multitudine de propuneri, suntem solicitați să ne desenăm fiecare un parcurs propriu pornind de la intuiții personale și informații exterioare. Pentru a nu ne pierde alegerile sunt importante, dar frustrările sunt de neevitat. E la ceea ce ne-a confruntat Festivalul de la Sibiu cu toată abundența sa eteroclită de spectacole de tot felul.

Aici totul se constituie într-un ansamblu energic ce refuză disocierile aplicate la Avignon între festivalul in și maniestările off, sau la Edimburg între fringe și selecția oficială. Constantin Chiriac reunește într-un singur ansamblu reprezentații multiple și propune un festival polimorf de o rară diversitate. Pe străzi, ascultăm fanfare și ansambluri folclorice, vedem acrobați și păpușari, în piețele orașului se propun spectacole de amploare ce atrag un public enorm, în timp ce în săli, de formate variate, intervin regizori și coregrafi din lumea întreagă. Această forfotă debordând de contrarii definește Sibiul și festivalul său.

Pe de altă parte, anul acesta o inițiativă particulară a adus un surplus inedit de originalitate, căci ni s-a propus o programare dublă, de spectacole live, « fizice », cum se precizează în broșura festivalului și altele online, reunite pe o platformă digitală de o bogăție neașteptată. Și astfel puteam alterna contactul direct cu actorii pe scenă, regăsiți după lungă perioadă de pandemie, care ne-a interzis o asemenea comunicare cu imagini înregistrate ale unor celebre reprezentații din lume pe care, ca într-o biblotecă vizuală, le aveam la îndemână. Inițiativa e de o originalitate unică. Ei i s-au asociat și întâlnirile școlii doctorale din Sibiu, căci festivalul cultivă sinergia între universitate și teatrul prezent în oraș sau bursa de spectacole ce dezvoltă o rețea fecundă de schimburi între programatorii de spectacole internaționale. Festivalul e o placă turnantă a circulației teatrale în lume.  Nu se pot trece cu vederea nici admirabile expoziții precum cea expunând legătura între arta tradițională a kimonoului japonez și cea a iilor românești, sau expoziția inspirată de opera lui Emil Cioran. Ambele s-au distins printr-o admirabilă exigență artistică. Accente pertinenente integrate în lumea teatrului. Dar poate cea mai surprinzătoare a fost expoziția consacrată Jenicăi Atanassiou, actriță româncă, ce a participat la viață teatrală franceză din anii  ‘3O și care a întreținut o legătură afectivă intensă cu eroul modernității, Antonin Artud. Expozițiile sunt oaze sirituale în spațiul abundent al spectacolelor.

Festivalul se constituie și într-o adevărată agora a gândirii teatrale. Aici se  promovează ultimele cărți apărute , coeditate cel mai adesea de festival, care prin aceasta își afirmă originalitatea, căci niciunde nu se practică o politică de publicații atât de divergentă și constantă. Aceasta permite întâlniri cu oameni de teatru care cultivă  toți acea «gândire orală» , imediată și contextuală, care le e proprie. De la Eugenio Barba la Israel Galvan, de la Andriy Zholdak la Eugen Jebeleanu sau Alexandra Badea, asistăm la dezvăluiri de programe și descoperim inedite opțiuni personale. Unii dintre artiștii prezenți au animat și master class-uri deschise tinerilor artiști, care au putut profita de experiența unui Eugenio Barba sau Michèle Noiret… Și la aceasta se adaugă prezența admirabilă a revistei Aplauze, animată de Ionuț Tomuș, care, grație unor tineri colaboratori, pune în evidență intervenții particulare, evenimente… ea e o partenera vitală a festivalului.

Festivalul e un stup ce foșnește de gânduri și daruri personale.

Anul acesta s-a impus prezența variată și multiplă a dansului, de la flamenco-ul tradițional la mari performanțe semnate de protagoniștii scenei europene. Astfel, Joszef Nadj a semnat Omma pentru care a reunit un grup de dansatori africani de o putere expresivă ieșită din comun. O prezență mitică a Africii și a expresivității corporale ce îi e proprie. Akram Khan, celebru coregraf englez de origine indiană, care a deschis Jocurile Olimpice de la Londra, a propus în Diavolul din noi o adevărată meditație filozofică, asociind artiști europeni și o extraordinară dansatoare indiană, a cărei prezență reînvia tot repertoriul vizual transmis de teatrul kathakali. Mai puțin exotic, dar mai intim și apropiat de spectatorul european  a fost Ușa, prezentat de Teatrul Național lituanian, care ne-a confruntat cu scene cotidiene de o rară poezie concretă, evocând deseori universul lui Andrei Tarkovski. E, poate, spectacolul cel mai intens ca experiență umană, ce reunea ca într-un curcubeu toate vârstele omului, de la tineri la vârstnici, cu vise și sfâșieri, viziuni și jocuri. Straniu și derutant mi s-a părut a fi celebrul dansator Israel Galvan, care « modernizează » arta imuabilă a flamenco-ului. El pare a fi un obiect neidentificat. Dar, de neuitat e momentul cu care își încheie Le sacre du printemps: pianele au tăcut, ritmul dansului a încetat să tamburineze planșeul și, mistic, Galvan răsuflă îndelung. Și astfel răspundea suflului care, din când  în când, fascina la dansatorii din Omma. Respirația, ultimă și enigmatică, expresia a acestor artiști unici.

Festivalul ne-a dat întîlnire cu expresia corpului în toată varietatea și intensitatea lui. 

Declan Donnelan, celebru regizor englez, a fost prezent cu un spectacol realizat, conform opțiunilor sale frecvente, cu actori rusi.  Cavalerul înflăcărat  de Francis Beaumont - piesa din perioada post shakespeariană, denumită « iacobeană», care ridiculizează motivele dramatice ale teatrului elizabethan. Crime, trădări, pasiuni, inventarul repertoriat  al epocii precedente e reunit, dar e tratat în cheie opusă, comică și ludică. Actorii ruși de la Teatrul Pușkin din Moscova au revelat o varietate nebănuită de registre, de la excitația muzicală la dezlănțuirea fizică sau derizoriul cruzimii. Declan Donnelan, dincolo de piesă, se afirmă ca un maestru al jocului ce asociază ironia, comicul și pasiunea. Actorii, impresonanți prin dăruire și precizie.

Celălalt spectacol de referință a fost Plugarul și moartea în regia lui Silviu Purcărete. În această piesă medievală de Johannes von Tepl, protagonistul înspăimântat dialoghează cu moartea. Purcărete a avut intuiția de o rară justețe de a converti acest dialog în monolog cu sine însuși a plugarului devenit aici scriitor, ce m-a făcut să mă gândesc la Eugen Ionesco ce-și striga patetic teama de sfârșit în Regele moare. Scenografia și video-ul spectacolului creează o dimensiune fantastică, de o dimensiune stranie și vizionară. Specatacol în care invizibilul devine poetic vizibil.

Teatrul din Sibiu  fost prezent cu numeroase spectacole în festival, atestând varietatea producției din ultimele stagiuni și mai ales emergența unei tinere generații de artiști, regizori și actori. Ei prezintă spectacole cu texte proprii sau descoperă autori străini ca Ivan Viripaev. Această ediție ne-a permis să descoperim sau să redescoperim semnăturile Alexandrei Badea, a lui Eugen Jebeleanu, a soților Grosu, a lui Bobi Pricop. Spectacole în relație cu actualitatea și interogațiile ei directe, imediate, animate de un spirit de revoltă ce invită la reflexie și dezbatere.

Pe de altă parte, Festivalul a invitat spectacole de școală teatrală, dând astfel o șansă viitorilor interpreți să-și facă debutul pe scenele orașului care i-a privit cu interes și atenție.

Imposibil de a asuma o ubicuitate de spectator, dar cum să nu remarcăm reprezentații venite de la teatrele din Ploielti, Arad, Iași, care au suscitat atenția spectatorilor.

În sfârșit, surprize seducătoare au fost cele două musicaluri ale lui Răzvan Mazilu, Familia Addams și Maria de Buenos Aires. Spectacole de divertisment subtil, deschise și libere. Spectacole binevenite pe aceste timpuri de neliniște. Spectacole

de consolare ca și acela al Adei Milea, Chiritza în concert.

Am regretat că nu am putut vedea spectacolul lui Radu Afrim Orașul cu fete sărace de la Naționalul din Iași și am deplorat prestația unei actrițe pe care o așteptam,  Charlotte Raùpling , într-un dialog Shakespeare – Bach/ Mâna timpului care a eșuat lamentabil. Eșecul întristează.

Ultimul eveniment s-a desfășurat la Sibiel în prezența prea Sfântului Mitropolit al Ardealului, Laurențiu Streza, și a președintelui Academiei Române, Ion-Aurel Pop. S-a vorbit inspirat despre spiritul icoanei, le-am admirat pe cele din muzeu și, împăcați, ne-am despărțit.

În labirintul festivalului, fiecare își desenează un parcurs. El implică satisfacții și erori, căci nimeni nu îți poate oferi firul Ariadnei pentru a te orienta cu certitudine. Parcursul e personal, precum cel evocat aici. În labirintul de anul acesta, ne-am consolat de absența prelungită a spectacolelor, așteptând regăsirea din anul viitor, în ciuda amenințărilor care se anunță.