Un nou element în tabloul lui Mendeleev şi în teatru: Mitraniul

Aurel Mitran a lucrat 36 de ani cu artiştii şi este bolnav de teatru!
La Teatrul pentru Copii “Excelsior” sălile sunt pline. Bugetul pe anul acesta se lasă încă aşteptat. “Funcţionăm pe sistemul vechi... Aşteptăm”, spune directorul teatrului -  Aurel Mitran. Şi totuşi se joacă mult, pentru că şi actorii îşi doresc, dar şi pentru că micii spectatori vin la teatru să vadă oameni, nu doar poze la televizor.

■ Jurnalul Naţional: Ce caută un impresar în teatru?
■ Aurel Mitran: E grea întrebarea. Ceva mai uşor nu ai? (râde) Vorba lui Nelu Dumitrescu, ce-i mai greu numai pe mine mă întrebi?

■ Lucraţi de 23 de ani în acest teatru. Câte premiere aţi avut, domnule director?
■ Am fost director adjunct al lui Ion Lucian iar acum, de când fac skandenberg artistic cu teatrul meu, mi s-a întipărit mai bine balada Meşterului Manole... (râde) M-au zidit! Dar să revenim... Am avut şapte premiere. Spectacole pentru copii, spectacole pentru adolescenţi şi adulţi... Excelsior Seral este un program de sine stătător şi a însemnat spectacolul “4 Dansuri”, “Contrabasul”, recitalurile de poezie şi muzică folk şi alte proiecte pe care le-am făcut în parteneriat cu diverse instituţii...

■ Aşadar, teatrul funcţionează!
■ Asta e clar! Sălile sunt pline. Spectacolele de duminică dimineaţa încep cu lacrimi de copil care nu poate să ajungă... Nimic nu e mai trist să vezi un copil care plânge pentru că nu mai este loc şi pentru el să vadă “Micuţa Sirenă”, de exemplu.

■ Mai există aşa ceva, în vremurile noastre sufocate de ritmul trepidant şi cronofag al existenţei blocate de goana banilor pentru coşul zilnic?!
■ Da, există! Am mai îmbunătăţit poveştile, pe partea tehnică... Mergem înainte!

■ Sunteţi un director atipic. Cred că aţi bulversat multă lume, inclusiv pe dumneavoastră!
■ (râde). Am fost impresar o viaţă întreagă. În primul rând sunt bolnav de teatru. Lucrez de 36 de ani în teatru.

■ Acum începeţi să răspundeţi la prima mea întrebare... grea....
■ Da (râde). Am fost impresar de teatru...

■ Şi acum aţi devenit serios. Sunteţi director!
■ Aspru, dar sever! (râde) Cred că sunt un director care pare îndrăgit. Probabil că modul meu mai puţin convenţional de a pune lucrurile în pagină şi de a face totul să meargă atrage totuşi şi simpatii. De exemplu, modul meu de a face curăţenie se desfăşoară astfel: decât să te penalizez cu 10% din salariu, te pun să îi dai telefon nevestei tale să-i spui că ai întârziat la spectacol.

■ Ion Lucian a avut grijă să vă lase această funcţie. Este o moştenire... Vă pare rău?
■ Nu. În puţinul timp pe care l-am avut s-au întâmplat destul de multe lucruri frumoase. În afară de ceasul pe care l-am primit de la Ion Lucian, şi pe care îl port ca să văd cum trece timpul, şi agenda în care trebuia să scriem împreună numai poveşti frumoase, mi-a mai lăsat şi lacrimile de bucurie care apar atunci când vezi că îţi iese ceva minunat. Postul va fi scos la concurs. Perioada de tranziţie a trecut...

■ Aţi rămas singur. A plecat dintre noi şi Victor Radovici...
■ Din vechea gardă au mai rămas Paula Sorescu Lucian, Passy Mentzel şi eu... Am zis să nu ne batem joc de ceea ce au muncit toţi aceşti oameni care s-au prăpădit. Se uită de Sus şi ne întreabă: dumneata, ce faci?

■ Bugetul e mic, meseriaşii dispar încet, dar sigur, şi totuşi treaba merge...
■ Se întâmplă un fenomen! Teatrul nu se poate face fără pasiune. Am încercat să fac în aşa fel încât să rămână în teatru doar oamenii care vor să muncească aici. Din punct de vedere financiar nu prea se merită să faci această meserie.

■ E clar! Se întâmplă o minune în fiecare zi în care jucaţi!
■ Minunea şi mai mare este când nu se joacă! (râde) În momentul de faţă, jucăm foarte mult. În luna februarie, care are 28 de zile, avem 27 de manifestări. Fie că este o lansare de album în foaier, iar în sală se montează un spectacol pentru copii, fie sunt spectacolele seara şi dimineaţa o luăm de la capăt. Se joacă atât de mult pentru că spectatorii îşi doresc să vină la teatru. Încerc să fac un lucru care nu prea se face. Dacă-l pui pe român să muncească, îţi devine duşman! Şi asta e a doua minune (râde).

■ A treia minune: domnul Aurel Mitran este director plin!
■ (râde). Am fost şef profesionist la vârsta de 27 de ani, când am ocupat funcţia de şef al biroului de organizări spectacole la Teatrul Excelsior şi se pare că am devenit profesionist şef! (râde)

■ Puteţi fi şi liber profesionist! V-aţi gândit la pensie?
■ (râde). Mă gândesc de ani de zile, dar se tot schimbă legea. Mai am multe de făcut, problema e să le mai pot duce! Conform vechiului cântec românesc, “aoleu cum trece vremea, toate mândrele-mi spun nenea”, la un moment dat te poţi conjuga şi la imperfect. Totuşi eu cred că, dacă nu vrei să simţi că îmbătrâneşti cu adevărat, a lucra într-un teatru pentru copii este o soluţie bună! Te îmbolnăveşti cu tot felul de aiureli, fiindcă aşa e viaţa... Însă în momentul în care pe scenă Zâna Zorilor se gândeşte ce să facă, să se ducă la prinţ, să-i spună, să-i scrie o scrisoare, şi auzi din sală: nu scrie nimic, pupă-l!, viaţa este frumoasă!

■ Omul sfinţeşte locul!
■ Dacă tot te trezeşti dimineaţa, măcar să faci ceva de care să te bucuri în ziua aceea. Exact ca într-o casă se găseşte întotdeauna ceva de făcut într-un teatru. Când repari ceva se strică altceva şi tot aşa. Funcţia de director este la jumătatea drumului între negustoreală şi administraţie. Când eram şef al biroului de organizări evenimente am adus bani acestui teatru în perioade foarte greu. Beneficiam de relaţiile mele şi reuşeam prin diverse activităţi paralele, cântări, turnee, să facem bani pentru teatru.

■ Relaţiile vă salvează şi acum, ca director?
■ Absolut. Vom face un spectacol pentru copiii mai mici, cu vârsta curpinsă între 6 şi 8 ani. Mi-aş dori ca acest teatru de copii să devină cel mai bun din ţară. Ceva mă face să cred că voi şi reuşi. Însă, schimbul între generaţii va fi destul de migălos, în vreo trei-patru ani. O generaţie va ieşi la pensie, iar în locul acelor oameni trebuie să angajez colaboratori care, nemaiexistând şcoli de calificare, nu vor fi uşor de găsit. Nu vor mai fi profesionişti. Sunt posturi pentru anumite meserii care aproape că nu mai există! De exemplu, peruchier, croitor... Ne luptăm cu televiziunea, cu internetul, iar croitoria este foarte importantă! Avem nevoie de costume frumoase, iar bugetul este cum este... Am auzit un copil spunând: îmi place foarte mult la teatru, m-am săturat să văd numai poze, vreau să văd şi oameni! La noi se mai văd şi oameni. Niciodată nu vom pierde lupta. Ba din contra... Când se sting luminile, în sală e rumoare. Încet-încet se deschide cortina şi apare un spot de urmărire şi toată lumea face: aaaaaaah. Şi începe povestea. Acum să te ferească bunul Dumnezeu ca ceea ce are copilul în cap să nu se potrivească cu ceea ce faci tu pe scenă. A face teatru pentru copii este foarte greu. Nu trebuie să aştepţi două săptămâni cronica de spectacol. Cronica se scrie în sală. Spune copilul: ce urât este, hai acasă, mami. Şi se termină povestea!

■ Nu e deloc uşor pentru actori! E greu să fii prinţ la 10 dimineaţa.
■ Prinţesele nu prea se scoală atât de devreme (râde). Şi, da, mai există prinţese. Îmi aduc aminte că, atunci când eram la Teatrul Creangă, prin 1984, la piesa “Cenuşăreasa”, cobora un candelabru făcut de noi, din fier forjat, fiindcă nu erau bani. Scârţ-scârţ, coboară candelabrul cu cinci becuri din care mergeau trei. Se deschide cortina, apare Cenuşareasa şi îşi spune replica: aşa e în palatul prinţului? Iar copilul din sală zice: nu-i aşa, hai mamă acasă, că e ca la noi!

■ Acum funcţionează toate cele cinci becuri!
■ Dar e mai scump curentul (râde). Dacă nu te joci tot timpul şi uiţi de copilul din tine, atunci nu mai e nimic de făcut. Părinţii s-au uitat la mine destul de ciudat atunci când, într-o dimineaţă, am adus nişte persoane suferinde de inaniţie care au fost plasatoare, garderobiere, iar la intrare a fost Scufiţa Roşie cu un coşuleţ cu clementine. A devenit atât de surprinzător ca într-un teatru pentru copii să existe pitici?! Oamenii uită să mai fie mici... Când am pus în scenă “Zâna Zorilor”, i-am spus regizoarei Ilinca Stihi să facă un spectacol la care fetiţa ei de 6 ani să vină să-l vadă, mai târziu, cu copiii ei. “Cocoşelul ascultător” e mai mic ca mine cu doi ani. Se joacă de 55 de ani. “Mica Sirenă” mai are doi ani şi face majoratul!

■ Aurel, în limba latina înseamnă “cel aurit”. Aveţi o valoare, domnule Mitran!...
■ (râde). Îmi doresc să nu ajung comoară. Conform bancului, orice comoară trebuie îngropată. Încet-înet, dacă mă mai strofoc mult, probabil că o să devin parte din tabelul lui Mendeleev. Nu voi fi la Aur, voi fi la Mitraniu... (râde)