Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Deschiderea aparține cercetătorului Sorin Iftimi, autorul volumului „Alexandru Ioan Cuza. 200 de ani de la naștere” (Editura Mușatinii, 2020): „Pe linie paternă, viitorul domnitor era descendent al Cuzeștilor, o veche familie de mici boieri atestată documentar pentru prima dată în anul 1638, prin Cuze visternicelul, potrivit arborelui genealogic întocmit de Gheorghe Ghibănescu. La fel ca mulți dintre înaintași, tatăl său a cunoscut o ascensiune socială remarcabilă, îndeplinind mai multe funcții care i-au adus ranguri boierești și prosperitate: ispravnic al ținutului Tutova, postelnic (1829-1848), ispravnic al ținutului Fălciului, pârcălab de Galați, deputat în Obșteasca Adunare (în 1832, reales în 1838). Împreună cu fiii săi a participat la Revoluția de la 1848, găsindu-și sfârșitul la scurt timp după evenimente”.
Sub aripa caimacamului Vogoride
Dar jumătatea feminină din care a fost zămislit domnul Unirii? „Mama sa, frumoasa Sultana Cozadini din Constantinopol, avea origini grecești și se înrudea cu mai multe familii fanariote: Mavrocordat, Mavrogheni, Vogoride. Sora ei a fost doamnă în Țara Românească. Și asta arată, într-un fel, evoluția profesională a lui Cuza în timpul caimacamului Vogoride, care l-a promovat în armată foarte repede, ca pe o persoană de încredere - îi spunea «Cuzaki», considerându-l de-ai lui -, și l-a adus chiar în fruntea armatei. Asta explică și de ce în 1859, când s-au făcut alegerile, a putut să fie luat în considerare și să devină domn. Dacă ar fi fost un simplu om venit de la Fălciu, fiul lui Ioan Cuza, probabil că nu ajungea să devină candidat la domnie”.
Mistere familiale
Dar să ne întoarcem la izvoarele familiale, unde ne așteaptă câteva surprize: „Alexandru Ioan Cuza a avut o soră, Sultana, și un frate, Dimitrie, care a murit în condiții tragice în anul 1850, la vârsta de 27 de ani, în urma unui accident de călărie”, mai dezvăluia istoricul Sorin Iftimi. Mai mult: „Data nașterii viitorului domnitor nu a fost stabilită pe baza metricelor bisericești în care erau consemnate în epocă nașterile, respectiv decesele, ci pornind de la memoria familiei sau de la declarații oficiale redactate ulterior. O inadvertență apare pe diploma sa de bacalaureat, eliberată de Université de France în anul 1935, care consemnează ca dată de naștere 12 septembrie 1818, eroare făcută, poate, în mod voit pentru a fi respectate condițiile legale cu privire la vârsta absolventului. De asemenea, în privința locului nașterii sale au existat mai multe supoziții privind orașul Galați (situat foarte aproape de moșia Barboși) sau Huși (reședința administrativă a ținutului Fălciu), contestate de referințe documentare din epocă care confirmă că Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad (diploma de bacalaureat menționată mai sus, «Almanahul Gotha» din 1862 etc.)”.
Impus în Moldova
Studiile sale în Franța, cariera în funcții administrative și militare, precum și căsătoria cu Elena Rosetti l-au plasat pe Cuza în centrul atenției cercurilor politice ale Principatului Moldovei, care l-au impus până la urmă ca domn la Iași. Și asta în ciuda unor contracandidați de primă mână. Are cuvântul istoricul literar Paul Cernat: „Lascăr Catargiu, cel mai longeviv premier conservator în funcție (patru mandate) al României din secolul al XIX-lea, descendent al Brâncovenilor, a fost, alături de Vasile Alecsandri, unul dintre candidații la tronul Moldovei care s-a retras din cursă pentru a favoriza venirea lui Cuza ca domn în cele două țări românești. Asta nu-l va împiedica să facă parte din locotenența care l-a debarcat pe același Cuza. La puțin timp după aceea, Catargiu a condus reprimarea mișcării separatiste din Iași sprijinită de Rusia, și a rostit pentru prima dată celebra vorbă «aiasta nu se poate, maiestate» când Carol I, puternic contestat, voise să abandoneze domnia”.
Cu pistolul la tâmplă, în alcov
Tot Cernat: „Acest Catargiu a avut rude spectaculoase, între care vărul său Barbu Catargiu (premierul post-unionist, victimă a primului asasinat politic din istoria României) și istoricul, genealogistul, prozatorul și memorialistul Radu Rosetti (referință a istoriei sociale autohtone) sunt doar două exemple. O verișoară a lui a fost Maria Catargiu, fiică de boier antiunionist, căsătorită vremelnic cu prințul Milos Obrenovici de la care a avut un fiu (Milan) devenit rege al Serbiei, și, totodată, amantă en titre a domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la care a avut doi fii nelegitimi. A rămas de pomină debarcarea lui Cuza cu pistolul la tâmplă, după o noapte de amor cu ea”.
7 ani de rătăcire
Înlăturat de la conducerea României, forțat să părăsească în mare secret țara ca măsură de prevenire a unor eventuale proteste populare, Alexandru Ioan Cuza a mușcat pâinea exilului începând cu 13 februarie 1866. Avea 46 de ani. Însoțit de familie, a străbătut Ardealul, îndreptându-se spre Viena. La finele lui februarie, familia Cuza s-a cazat la hotelul „Erzherzog Carl”. După trecerea iernii, Cuza, Elena Doamna și cei doi copii, Alexandru și Dimitrie, au plecat spre Paris, oprindu-se în drum la Milano. Abia în aprilie 1866 au ajuns la destinație, dar, pentru a se proteja de eventuale neplăceri, Cuza și-a schimbat numele în Alexandru Adam. Toată familia a locuit la hotelul Avenue de L’Impératrice, aflat lângă celebrul parc Bois de Boulogne. În cei 7 ani de viață rămași, Cuza, tot mai bolnav, s-a mutat din loc în loc: la Erms (pe atunci faimoasă stațiune balneară din Germania), înapoi la Paris, apoi în apropierea Vienei, la Oberdöbling.
Moartea a venit la hotelul Europa din Heidelberg
Pribegia lui a continuat, sănătatea fiind criteriul rătăcirilor: Florența, Reichenhall, Biarritz. În 1872 s-a stabilit definitiv la Heidelberg, în Germania, gândindu-se, probabil, la oportunitatea de a-și instrui copiii în școlile deosebite ale acestui oraș universitar. La sfârșitul lunii aprilie 1873, Cuza a răcit și s-a îmbolnăvit, iar pe fondul afecțiunilor cardiace, pulmonare și hepatice, situația sănătății i s-a înrăutățit iremediabil. Moartea a survenit în 3/15 mai 1873, ora unu şi jumătate, noaptea, în reședința sa aflată în hotelul Europa din Heidelberg. Avea doar 53 de ani… Cu sprijinul agentului diplomatic român la Berlin, T. Rosetti, cumnatul lui, corpul neînsuflețit i s-a îmbălsămat la cimitirul din Heidelberg. Pe 15/27 mai 1873 sicriul cu trupul domnitorului a sosit în ţară, înmormântarea făcându-se la Ruginoasa, lângă biserica domnească. În 1909, Doamna Elena, după ce a reparat biserica, a mutat osemintele defunctului soț într-un cavou în interior. În 1944 rămășițele pământești ale lui Cuza au fost strămutate la Curtea de Argeș, din pricina războiului, iar ulterior, în 1946, osemintele i s-au reînhumat în biserica Mănăstirii Trei Ierarhi din Iași.
Dubla alegere (5-24 ianuarie 1859)
Și pentru că nu putem expune legenda lui Alexandru Ioan Cuza fără a aduce în prim-plan și edificarea statului român modern, iată, pe scurt, filmul evenimentelor (realizat de istoricul Gheorghe Iacob în monumentala lucrare „Construind Unirea cea Mare”, Editura Școala Ardeleană, 2018): „În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris, în Principate au fost constituite comisii provizorii (căimăcămii), formate din câte trei membri, având sarcina de a asigura alegerile adunărilor elective, care urmau să desemneze cei doi domnitori. Adunarea electivă a Moldovei era dominată de către reprezentanţii partidei naţionale, iar cea a Ţării Româneşti de către conservatori, care sprijineau unirea, dar sub sceptrul fostului domn regulamentar, Gh. Bibescu. La Iaşi, capitala Moldovei, a fost ales domnitor Al. I. Cuza, cu unanimitatea deputaţilor prezenţi. A fost singurul candidat votat de către toţi membrii partidei naţionale şi acceptat de conservatori, după invalidarea lui Gr. Sturdza, fiul fostului domnitor regulamentar, Mihail Sturdza”.
Intimidarea conservatorilor la București
Tot aici: „Colonelul Cuza, comandant al armatei ţării, era cunoscut ca fruntaş al Revoluţiei de la 1848 şi pentru demisia din funcţia de pârcălab de Galaţi, provocată de falsificarea alegerilor din Moldova. Era considerat o garanţie pentru punerea în practică a dorinţelor exprimate de adunările ad hoc. La Bucureşti, alegerea lui Al. I. Cuza a mărit speranţele reprezentanţilor partidei naţionale. Ideea alegerii aceluiaşi domnitor - şi ca urmare a lipsei de precizie a Convenţiei de la Paris, care nu interzicea explicit alegerea aceleiaşi persoane ca domnitor în cele două principate - a căpătat susţinere, iar conservatorii au fost tot mai intimidaţi de manifestările de stradă, orchestrate de membri ai partidei naţionale. Urmarea a fost alegerea lui Al. I. Cuza cu unanimitate de voturi”.
Norocita inspirare
„Impunerea lui Cuza ca domn în ambele principate - aprecia istoricul Gheorghe Iacob - a reprezentat o soluţie inteligentă şi curajoasă a românilor, pentru situaţia creată prin hotărârile Conferinţei de la Paris. «Faptul împlinit» de români «a surprins şi a derutat complet diplomaţia, care nu se aştepta deloc la acest rezultat», constata J. Jooris, diplomat belgian la Constantinopol. Alte mărturii ale vremii completează această imagine asupra evenimentului istoric: «soluţia atât de extraordinară», «abila şi îndrăzneaţa acţiune politică», «o victorie rar întâlnită în istorie», «norocita inspirare». Această trăsătură de originalitate este întărită de natura şi de nota comună a sentimentelor care au însoţit vestea evenimentelor de la Iaşi şi Bucureşti: la Viena, «surpriză» şi «cea mai mare uimire», la Constantinopol, «stupefacţie şi uimire, accelerând deruta», la Paris, «surpriză şi admiraţie», la Petersburg, «o destul de mare surpriză». Invocând acest moment istoric, ca exemplu de maturitate politică ce trebuia urmat de Parlamentul României, I.C. Brătianu declara în Adunarea Deputaţilor, la 1 iunie 1883, cu prilejul dezbaterii modificărilor Constituţiei: «Mi-aduc aminte când am ales pe Cuza Domn, că nu numai naţiunile cele mai tinere dar chiar Englitera a rămas înmărmurită de abilitatea noastră politică, că am putut să înlăturăm un tratat impus de Europa întreagă. Şi de atunci, tot cam aşa am urmat şi de aceea am ajuns aici» (I.C. Brătianu, „Acte şi cuvântări”, VIII, Bucureşti, 1939, p. 199). Alegerea unui singur domnitor al celor două principate a reprezentat actul de naştere al României moderne”.
Siluirea din februarie 1866
Miracolul Unirii, odată înfăptuit, n-a fost însă ușor de păstrat. În 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza era silit să abdice. Poarta, ce aștepta ca cele două principate, după încheierea „mandatului” domnitorului român, să reintre în vechile lor „rânduieli”, va întâmpina cu ostilitate „lovitura de stat”, declarându-se împotriva cererii liberalilor de a aduce un principe străin pe tronul de la București. „Se creează chiar condiții pentru o apropiere turco-rusă în perioada dată. Relațiile noastre cu turcii se înrăutățesc astfel, pregătirile de război, atât pe Bosfor, cât și la București, fiind în toi. Cuza însuși mobilizase mai multe mii de soldați la granița sudică mai înainte de abdicare. Brătianu și Rosetti, deciși să nu facă nici un pas înapoi, vor încheia chiar un pact secret cu căpeteniile miilor de emigranți bulgari din noul stat, trecând la înarmarea acestora. Ivan Kasabov, din partea bulgară, va semna acest tratat, creându-se în acest chip Sfânta Coaliție pentru Acțiuni Comune împotriva Turciei. Românii se vor afla la conducerea acestei mișcări. Comitetul secret bulgar se angajează să formeze două comandamente - unul la sud de Dunăre (teritoriu turc la acea dată) și celălalt în Serbia, cu divizii înarmate…”, amintea etnologul Gheorghiță Ciocioi într-o prelegere legată de momentul 24 ianuarie 1859. Lupta pentru apărarea României începuse. O continuăm și astăzi.
206 ani se vor împlini în 20 martie 2026 de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza, primul domn al românilor uniți.
„Colonelul Cuza, comandant al armatei ţării, era cunoscut ca fruntaş al Revoluţiei de la 1848 şi pentru demisia din funcţia de pârcălab de Galaţi, provocată de falsificarea alegerilor din Moldova”, Gheorghe Iacob, istoric
Alexandru Ioan Cuza a avut doi fii din relația cu Maria Obrenovici, pe care i-a recunoscut și adoptat, ambii decedați însă la vârste fragede.
167 de ani s-au împlinit anul acesta de la unirea Munteniei și a Moldovei, de la crearea, așadar, a statului român modern.
„Unirea e singura stare politică ce putea să asigure viitorul nostru”, Alexandru Ioan Cuza
„Pe linie paternă, viitorul domnitor era descendent al Cuzeștilor, o veche familie de mici boieri atestată documentar pentru prima dată în anul 1638”, Sorin Iftimi, istoric
„Mama sa, frumoasa Sultana Cozadini din Constantinopol, avea origini grecești și se înrudea cu mai multe familii fanariote: Mavrocordat, Mavrogheni, Vogoride”, Sorin Iftimi, istoric
Citește pe Antena3.ro
