La greu, zâmbeşte!

Amintirile despre mama încep de la vârsta de 5 ani... Sunt multe lucruri de spus despre ceea ce a fost mama pentru mine...

Răsfoind până la 7:00 dimineaţa sutele de poze adunate de noi în atâţia ani, mi-am amintit de copilăria mea, de începuturile mele ca mic muzician. Ce ştiu sigur este că de la 5 ani eram în stânga mamei la pian, încercând să cânt pe un solo de jazz, ea mă acompania şi eu mă jucam.

"Joaca" asta a ţinut până în ziua de azi şi va ţine până  când nu voi mai fi. Asta îmi doresc, asta am învăţat, aşa am fost educat de acea minune de femeie care mi-a fost mamă, prietenă şi tot ce e mai frumos pe lumea asta de când m-am născut şi până acum câteva luni, când Dumnezeu a hotărât să mă despartă de ea. Nu ştiu cu ce să încep şi cu ce să termin această poveste trăită alături de Anca Parghel aproape 32 de ani. Influenţa ei asupra mea a fost hotărâtoare şi marcantă în tot ce am făcut şi voi face în viaţa mea ca artist şi ca om, în viaţa mea intimă şi profesională. Cred că undeva în spatele nostru, ca oameni pe pământ au fost două entităţi speciale care s-au întâlnit în formă umană. De ce zic asta! Nu eram doar mamă şi fiu, ştiţi... povestea clasică, mama te creşte şi la 18 ani pleci în lume şi gata. Eu am fost într-o legătură specială cu mama şi nu ştiu cine ar putea să înţeleagă acest lucru vreodată. Faptul că am stat împreună în aceeaşi casă până nu de mult, că am plecat peste tot cu ea, faptul că eu nu am putut să mă desprind de ea niciodată e ceva care poate pe unii i-ar deranja şi ar crede cu totul altceva. Ideea este că bine am făcut că nu am părăsit-o niciodată.

Am învăţat de la mama să mă adaptez oricărei situaţii, să fiu sociabil, să zâmbesc atunci când îmi este greu, să cânt, să studiez, să vorbesc cu oamenii, să ajut şi multe altele care nu-mi vin acum în minte. În mare, să fiu un om complet în viaţă şi să nu mă dau bătut, oricât de greu mi-ar fi.

MUNCĂ DE CONVINGERE. Mama era genială, nu doar talentată, aşa cum sunt eu şi fratele meu, dar sper că la o anumită vârstă acea genialitate pe care o bănuiesc că se află şi în noi să se vadă şi să facă minuni. Nu cât a făcut mama, măcar jumătate şi tot ar fi ceva!! Îmi aduc aminte de primele apariţii pe scenă cu mama, la Suceava, voia să cânt pe scenă, cu vocea. Ce emoţii aveam şi ce negativist eram! Spuneam NUUU, nu cânt, nu pot şi după multe ore de convingere şi de şuturi în fund reuşeam în final şi eram foarte fericit după. Dar nimeni nu ştia de fapt că eram timid şi că mama muncea enorm cu mine. Apoi, într-o zi, i-am zis: "Dă-mi microfonul, că vreau să cânt". Eram la un club de jazz şi aşa mi-a venit, fără să mă roage ea deloc. E nevoie de maturizare. După acea poveste cu mama şi mine la pian la 5 ani a urmat cea mai groaznică zi din viaţa mea: CLASA I. Am şi o poză cu mama în prima zi. Nu înţelegeam ce caut eu acolo, de ce trebuie să mă duc la şcoală. Drăguţ a fost că mama era şi ea profesoară de pian la acea şcoală generală de muzică şi a fost ok. Îmi aduc aminte că şi acolo cântam jazz cu mama de multe ori. A fost tot timpul atentă să nu ne lase "de izbelişte" (era vorba ei), să ne irosim degeaba făcând altceva. Ne-a împins spre muzică, spre artă, chit că noi nu ştiam dacă asta vrem să facem la acea vârstă şi bine a făcut... Îi mulţumesc pentru asta!

Mama avea multe turnee în ţară şi străinătate, pleca de la Suceava cu trenul, tata o lăsa la gară la Suceava şi la Bucureşti o aştepta un fost coleg de liceu al tatălui meu, care o ducea mai departe la aeroport şi de acolo străinătatea, unde mama stătea câte o lună, chiar mai mult să facă acest nume, Parghel, cunoscut. Parcă rămâneam fără energie. Cât era ea plecată totul era pe dos. Nimic şi nimeni nu o putea înlocui. Când venea acasă, eram înnebunit, nu mai ştiam ce să fac de bucurie. Ne zâmbea, ne făcea să vedem lumea altfel. Numai ea ştia săraca ce trebuie să îndure acolo între străini ca să ne fie nouă bine aici, în ţară. La câte trebuia să închidă ochii. Asta a vrut ea. Mama a vrut să nu trecem şi noi prin asta, să fim demni, respectaţi, să fim liberi să cântăm şi să ne facem meseria cu drag. Îmi mai aduc aminte de concertele din casa de la Suceava. Eu la violoncel, Tudor la vioară şi mama la pian. Mâncam muzică pe pâine de mici. Trio Parghel era deja format de atunci. Mare ciudă au avut unii pe noi. De ce mama cânta cu noi şi nu cu ei. Asta a continuat şi în Bucureşti, şi în Belgia, şi peste tot. Deşteaptă mamă am mai avut, nu? Şi-a făcut colegi de trupă propriii fii. "Ei, cum naiba să nu fie acest trio de invidiat!" Dacă mai făcea un copil eram compleţi. Ne mai trebuia un suflător, trompetă sau saxofon. Dar a fost ok şi aşa, în trio. În '90 am plecat cu mama în Germania în turneu. Cântam cu ea la violoncel, îmi scria partituri. Nu mă simţeam în largul meu cu violoncelul între picioare, pe scenă nu mă regăseam, dar minunea a venit. În acea vreme mama cânta cu Klaus, un pianist german, şi cu Jean Louis (profesorul meu de mai târziu de contrabas din Belgia). O minune de om. Eram în pauză şi am văzut basul pe scenă, am pus mâna pe el şi asta a fost, am lăsat violoncelul definitiv şi au urmat ceva ani în care eu am studiat singur contrabas fără profesor, după care am venit cu toţii la Bucureşti, unde am intrat la liceu la Lipatti şi am învăţat să cânt ca lumea la contrabas.

CA PRIN VIS. Acel telefon la 5:30 dimineaţă de la Timişoara, când o asistentă mi-a zis că mama a decedat, a fost pentru mine sfârşitul lumii frumoase create de mama şi începutul realităţii pe acest pământ. Nu-mi venea să cred ce aud, dar am auzit bine. Mama nu mai trăia. A luat totul cu ea, toată bucuria mea de viaţă, toată energia cu care mă hrăneam zilnic, am rămas gol şi trist şi nu înţeleg de ce aşa, de ce acum? Poate aş fi putut opri asta mai demult? Să nu se fi ajuns aici, ce să fac? E cam târziu pentru regrete şi păreri de rău. Poate nu voi realiza niciodată că mama nu mai este, că nu o voi mai atinge şi vorbi cu ea niciodată. Ultimele imagini cu ea înainte să moară mă bântuie zilnic, dar încerc să mă adun, să trăiesc din amintiri. O vreme nu vreau să realizez încă nimic. Vreau doar şi cred că Dumnezeu mă va ajuta să ies din asta cândva. Mi-e dor de ea de înnebunesc, dar voi trăi cu asta şi sper că ne vom regăsi undeva în altă lume... până atunci eu sunt aici în viaţă şi încerc să mă mai bucur de faptul că sunt încă om şi să las ceva în urma mea, măcar un sfert din cât a lăsat ea...