Se face, Sire!

În anii ’30, re­gi­murile dictatoriale au fost "la modă" în Eu­ro­pa Centrală şi de Est. 

În anii ’30, re­gi­murile dictatoriale au fost "la modă" în Eu­ro­pa Centrală şi de Est.  

Sosirea lui Carol în ţară i-a luat prin surprin­dere pe politicieni. Deşi îi ştiau intenţiile, aceş­tia nu credeau că va veni în Ro­mânia fără acordul lor. Odată ajuns la Palatul Cotroneni (reşedinţa sa), pentru ca liberalii să nu-i încurce planurile, Carol a acţionat rapid. S-a întîlnit în seara de 6 spre 7 iulie cu cîţiva susţinători  din partide, care au în­ce­put să facă presiuni asupra regenţei să demisio­neze. Atît patriarhul Miron Cristea, cît şi principele Nicolae, membri ai regenţei, socoteau misiunea "o povară". Au lăsat bucuroşi lo­cul Regelui la cîrma ţării. Ast­fel că, la 8 iunie 1930, Ca­rol era proclamat Rege de Parlament în­tr-o atmosferă destul de nec­la­ră. Deşi îi promisese lui Iuliu Maniu că va relua relaţiile cu regina-mamă Elena, şi-a încălcat repede promisiunea, aducînd-o în ţară pe Elena Lupescu (12 august).  

GUVERNE-MARIONETĂ. Politicienii au pro­testat faţă de încălcarea promisiunii, însă nu au fost luate măsuri concrete de ex­pul­zare a Lupeascăi. Carol le-a dibuit slăbiciunea, înce­pînd să-şi pună în aplicare am­bi­ţii­le de guvernare au­to­ritară. Pri­ma măsură im­por­tantă a fost numirea lui Nicolae Iorga ca prim-minis­tru (aprilie 1931). Profeso­rul nu beneficia de susţi­nerea vreunui partid politic şi nu avea un program clar de guvernare. Existau zvonuri că membrii Exe­cu­tivului au fost stabiliţi de Re­ge şi de apropiaţii săi, lis­ta fiin­du-i "strecurată" într-o car­te pe care Carol i-a făcut-o ca­dou lui Iorga. Şeful guver­nu­lui s-a plîns în mai multe rîn­duri că era exclus de la decizii­le importante, neavînd nici un control asupra Minis­te­­re­lor de Interne şi al Finan­ţe­lor.  

Treptat, Carol al II-lea a pus la cale un plan de des­tră­mare a partidelor politice, ase­mănător acţiunilor comuniş­tilor după 1944. Astfel că, în no­iembrie 1932, un "grup di­sident" condus de Grigore Iuni­an a părăsit Partidul Na­ţio­nal-Ţărănesc. După asa­si­narea lui I.G. Duca de către legionari în decembrie 1933, Regele a susţinut candi­da­tura lui Gheorghe Tătă­rescu la con­ducerea Parti­du­lui Na­ţio­­nal-Liberal, acesta fiindu-i om fidel. Zvonistica sus­ţinea că Regele nu fusese străin de planul de asasinare a lui Duca, convenindu-i moartea po­liticianului liberal, care făcea parte din "şcoa­la" veche a Brătienilor. L-a numit prim-ministru pe Tătărescu, care nu a ieşit nici o clipă din cuvîntul monar­hu­lui. Orice îi cerea Regele, Tătărescu răspundea umil: "Se face!". Tocmai de aceea, gu­vernarea sa a rămas în isto­rie cu porecla: "Se face, Ma­jestate!".  

DICTATURA. După patru ani de mandat, guvernul Tătărescu a organizat alegeri generale în decembrie 1937. Era un moment crucial pentru democraţia româ­nească. Căci, pe de o parte, Regele dorea compromiterea partidelor, iar, pe de altă parte, legionarii deveniseră o forţă politică importantă. Regele a dispus ca alegerile să se facă fără intervenţia guvernului, fiind cele mai corecte din perioada interbe­lică. A avut astfel "cîştig de cauză", deoarece nici un partid politic nu a obţinut pragul minim pentru formarea unui guvern – 40% din sufragii. Astfel, Carol al II-lea l-a numit prim-ministru pe poetul Octavian Goga, al cărui partid se clasase pe locul al patrulea, cu puţin peste 9%. Însă la 10 februarie a decis să renunţe la aparenţele "democratice". I-a chemat la palat pe liderii partidelor parlamentare (fără Corneliu Codreanu) şi i-a anunţat că decisese să preia "frîiele" ţării, printr-un regim autoritar.

Epoca dictaturilor

Carol al II-lea nu a fost singurul şef de stat din regiune care a instaurat un regim personal în anii ’30. Din cauza instabilităţii politice şi a pericolelor externe, în Polonia a fost instaurat un regim autoritar condus de mareşalul Josef Pilsudski, care guverna prin intermediul unor "grupări de mase". În septebrie 1931, Regele Alexandru al Iugoslaviei, cumnatul lui Carol al II-lea, a dat o nouă constituţie, prin care limita drepturile democra­tice şi prelua controlul asupra membrilor Parlamentului. 1934 este anul în care debutează un regim dictatorial şi în Bulgaria. Regele Boris al III-lea a susţinut o dictatură militară, care limita drepturile cetăţeneşti şi i-a organizat pe muncitori, tineri şi ţărani în corporaţii, aşa cum procedase Mussolini în Italia.