În căutarea verii eterne

Există amintiri pe care anumite melodii ni le scotocesc de prin sertarele memoriei şi ni le aduc o dată cu sentimentele trăite la prima ascultare a acelei muzici. Pentru mine, "Looking for the Summer" este o astfel de madlenă muzicală.

De când ştiu această melodie, nu mai pot concepe altfel sentimentul de nostalgie după vara care se duce. Şi acum simt mierea acelei leneviri de la sfârşitul vacanţelor mari, când stăteam sub vişinul din curte, întrerupându-mă din cititul unei cărţi doar ca să ascult melodia lui Chris Rea difuzată la radio. Din acel moment ştiam că vara e pe sfârşite, că vântul uşor şi călduţ de august nu prevestea decât acest lucru atât de precis.

Şi am plecat de atâtea ori în căutarea verii cu Chris Rea, până când viaţa, cum face ea de multe ori, mi-a adus prea multe întâmplări, încât m-am trezit într-un singur, prelung şi neprecizat anotimp. A fost nevoie ca de curând să aud iarăşi "Looking for the Summer" pentru a mă desprinde din acest univers şi a fugi o clipă în zilele premergătoare începutului şcolii, cu drumurile noastre călcând pe frunze arămii şi galbene. Cu muzica aceasta am ajuns iarăşi acolo unde vara nu are sfârşit tocmai pentru faptul că trebuie să o cauţi.

Dar în muzica lui Rea sunt atâtea madlene care stârnesc fiecărui auditor alte şi alte trăiri. Cunoscător al fenomenului, omul de radio şi de muzică Andrei Partoş îmi mărturisea că regretă un singur lucru de pe urma faptului că artistul a venit recent în România. Nu a reuşit să obţină un interviu cu el, şi-ar fi dorit acest lucru pentru generaţiile care vin după noi şi care ar fi avut ocazia să afle răspunsuri date unui român.

Cine să fie de vină pentru această lipsă? Poate organizatorii de spectacole, poate impresarierea în ţara noastră. Poate şi neimplicarea noastră, a celor care dorim şi facem de cele mai multe ori presă muzicală din perspectiva documentară, ne văduveşte de un interviu cu el. Important este însă că mulţi admiratori ai lui Rea l-au auzit şi văzut pe o scenă românească şi amintirea omului o va îmbogăţi pe cea a artistului Chris Rea.

Andrei Partoş, deşi nu e fanul nimănui, după cum ne-a spus, dar este un ascultător de muzică şi formator de opinie muzicală, este posesorul multor albume Chris Rea, iar primul lui album este una dintre mândriile colecţiei sale. "Am fost un constant ascultător al lui, chiar în vremea în care nu era prea cunoscut la noi. În anii '80 nu exista discotecă pe Litoral în care eu să nu difuzez cântecele lui, iar publicul dansa de fiecare dată." Desigur, Andrei Partoş l-a difuzat şi la radio pe Rea, iar concertul de la Bucureşti i-a făcut o mare plăcere.

IMPRESII DE CONCERT
Din notaţiile lui Andrei Partoş făcute în urma concertului cităm câteva fragmente: "Mai multă lume a întrebat de ce nu apare şi el pe lista celor mai buni chitarişti ai lumii... Sincer, nu cunosc criteriile celor care fac astfel de clasamente, dar pentru trăire, Chris Rea merită oricând un loc printre primii 30! Iubeşte chitara, o pictează, o alintă... Copertele ciclului instrumental (11 CD-uri) sunt create de Chris. Producţia întregului set îi aparţine. Nu întâmplător am văzut noi pe fundal cele cinci chitare...

Are un album, «Blue Street (Five guitars)» (2003)... A declarat că dacă scapă cu viaţă, se va dedica blues-ului şi asta a făcut... Deşi este stângaci, Rea a învăţat să cânte la chitară ca un dreptaci. Poate efortul l-a făcut atât de îndrăgostit de instrument. Mă aşteptam să cânte şi primul său hit, «Fool If You Think It s Over» (1978), care apare şi pe culegerea promovată acum. Piesa a fost nominalizată la Grammy.

Deţin albumul de debut, «Whatever Happenned To Benny Santini?», şi mă pot mândri cu difuzarea, adesea excesivă, a lui Chris Rea în anii '80 la Costineşti. Şi nu numai "On The Beach", ci şi "Stainsby Girls", "Josephine", "Let's Dance sau The Road To Hell"... Ce bine au sunat toate în versiunile actuale, de concert! A adaptat şi textele condiţiilor actuale... 

 

Rea n-a pătruns mereu în topurile din Marea Britanie, dar a făcut-o în Australia, Europa sau, mai rar, în SUA. În Billboard (la singles) a ajuns de şase ori, din 1978 până-n 1989, şi n-a prins niciodată în TOP 10! Ciudaţi, americanii. Îl adoră pe Bruce Springsteen (e mai agresiv, mai macho, fără discuţie), dar nu-l acceptă pe Chris Rea. Cât de greu se ajunge în ţara blues-ului cu... blues irlandez. «The Road To Hell» a prins prima poziţie în UK...

Apoi, «Auberge» (1991) a intrat în topurile de acasă, dar şi din Europa. (...) Nimic strident, nici o notă aiurea... Şi ce oameni are în echipă! Şi cum sună totul în sală! Am avut un flashback-recapitulare cu vreo zece sezoane de la mare, de pe plajă, sau din discotecile în care activam. E bine să apuci să trăieşti momentele acestea, după atâţia ani de aşteptare. E o senzaţie pe care nu ştiu dacă au avut-o mulţi în Sala Palatului.

Un public decent, relativ informat, foarte cald şi deschis. De mult n-am văzut o sală atât de plină şi de atentă. Poate la Sting, la prima vizită... Am întâlnit oameni de muzică, dar nu cred că lista mea-i cuprinde pe toţi: Mircea Baniciu, A.G. Weinberger, Gabriel Cotabiţă, Ducu Bertzi, Dorian Ciubuc (un producător care pregăteşte ceva special în acest an!) şi sigur alţii, care au avut locuri mai bune... Toţi şi-au exprimat entuziasmul după concert. Oamenii de radio, presa scrisă au avut o masivă reprezentare...

N-a contat vremea antipatică de afară, lumea l-a vrut pe Chris Rea. Şi el a simţit şi s-a exprimat fără vorbe. Nici nu era nevoie. N-am scris despre aspecte deja semnalate de colegii de forum. Ştiu doar că am trăit cu iluzia unui bis suplimentar, dar când s-au aprins luminile în sală aplauzele au încetat brusc. Aici pot spune că speram la încă un minut-două de insistenţă din partea noastră, chiar dacă trupa nu mai revenea pe scenă... Doar aşa, de MULŢUMIRE!".

RĂDĂCINILE ADĂNCI ALE BLUES-ULUI
Cine intră pe pagina oficială a artistului va rămâne surprins de felul în care nu face el paradă din viaţa lui personală, de faptul că abia la sfârşitul biografiei găseşte de cuviinţă să scrie o frază despre anul şi locul naşterii şi că este căsătorit cu Joan şi că au împreună două fiice. Locuiesc la Berkshire.

Poate de aceea unii ziarişti grăbiţi şi superficiali au scris despre el că are cancer atunci când a fost diagnosticat cu pancreatită. Câţi ştiu oare că acest artist care nu se laudă cu talentul lui are încă şi mai multe daruri: pictează foarte frumos şi s-a hotărât ca picturile lui, inclusiv cele care ilustrează copertele discurilor, să le vândă în scop umanitar, fiind implicat în lupta împotriva violenţei domestice.

Pare normal pentru un muzician care transmite foarte multă linişte prin melodiile sale, care vorbeşte despre cer, despre sentimente omeneşti de care multora le e ruşine, care vorbeşte despre drumul spre iad, conştient că nesinceritatea oamenilor pavează acest drum. Trăind în bătrâna Anglie într-un oraş cu istorie veche şi clădiri pe măsură, Chris Rea pare desprins din alte vremuri, deşi este atât de actual. Un fel de nobil care, în timpul dintre două melodii compuse acompaniindu-se la chitară sau la pian, aleargă cu maşina pe pista de încercare, căci are şi pasiunea aceasta.

Dar viaţa nu e o autostradă suspendată, iar sănătatea-i delicată l-a obligat să stea o vreme bună departe de scenă. Efectul bolii a avut însă asupra lui o influenţă benefică: a scris o muzică necomericală, dar mai profundă - 11 albume în 18 luni! Boala i-a împins rădăcinile spre adâncuri şi i-a descoperit alte universuri. Chris Rea face din blues o muzică soft şi hard în acelaşi timp, nelăsând loc dulcegăriei, reuşind să aducă pe notele muzicale poezia adevărată, distilând şi rafinând melodia până când face din ea un whisky irlandez.