O epocă

Era o onoare pentru patronii marilor restaurante din Bucureştiul interbelic să-l aibă în program pe îndrăgitul diseur.

I se propuneau contracte peste contracte. Proprietarii restaurantelor faimoase îl curtau pentru a cânta în localurile lor. Când pleca de la un restaurant pentru a cânta în altă parte, noul patron acoperea pierderile pricinuite de vechiul contract, mai ales că prin plecarea lui Cristian Vasile părăsea localul şi o parte din clienţi.

Vocea interpretului era ca o vrajă pentru auditoriu, magie ce plutea chiar şi în momentul în care melodia se sfârşea. Preţ de câteva secunde se instala în sală tăcerea. Ca la un semn se declanşau aplauze furtunoase.

FAIMĂ. "Două decenii (1920-1949), atât a ţinut cariera de cântăreţ de muzică uşoară a lui Cristian Vasile" - arată într-un comentariu ziaristul şi compozitorul Geroge Sbârcea, sub semnătura Claude Romano. "Dar cât timp a ţinut a fost o glorie adevărată în domeniul  efemerei arte a melodiilor  repede îmbrăţişate şi apoi, tot atât de repede, date uitării.  «Răcaru», «Roata lumii», «Vişoiu», restaurantul «Grand», terasa «Lafayette», acestea au fost localurile în care a cântat. Îi ardeau ochii şi-i ardea glasul când  apărea în public, dăruindu-se cântecului cum numai puţini interpreţi ai acestui gen au făcut-o. Celor din generaţia mea le mai răsună în urechi vuietul aplauzelor cu care  ascultătorii răsplăteau artistul pătimaş, care punea sulfet în tot ce cânta. Avea o voce caldă, clară, maleabilă, cu un uşor tremur în ea, al cărei patetism exprima o întreagă epocă. Ion Vasilescu i-a spus «Ultimul trubadur»; îl vedea  într-o veche grădină bucureşteană, între tufele înflorite de iasomie, cântând unei iubite de-o seară sau de-o vară o serenadă pe care o acompania la chitară." De altfel, compozitorul Ion Vasilescu i-a recunoscut calităţile pe bună dreptate după ce i-a încredinţat mai multe melodii care au avut mare succes, printre care şi "Cel din urmă tango".

ELEGANŢĂ. Cristian Vasile a iubit tangoul. A cântat şi romanţe, dar prea puţine. S-a aruncat în braţele tangoului, pe care l-a interpretat în stil propriu, unic, cu mare eleganţă. "Cine dintre ascultătorii de astăzi nu va descoperi în aceste cântece de altădată un surâs uitat pe o stradă cu numele de atunci schimbat, şoapta unei mărturisiri fugare, care lasă în suflet melancolia timpului dus?", se întreba compozitorul şi jurnalistul brăilean George Sbârcea, sub pseudonimul Claude Romano. Astăzi regăsim parfumul anilor interbelici prin vocea lui Cristian Vasile, care ne invită la dans. Tango după tango!

 

Pionier al genului

Privind la anii care au trecut, aflat în pargul vârstei de 60 de ani, Cristian Vasile îi mărturisea dr Nicu Teodorescu: "Astăzi, pensionar poate înainte de vreme, cu fire de argint în părul cu care mă mândream odinioară, trăiesc însingurat la Piatra-Neamţ, departe de zbuciumul vieţii noastre din trecut, departe de tinereţea ce am lăsat-o în urmă, vă ascult vocea la radioul meu, iau parte la succesele voastre, ale celor ce mai sunteţi în viaţă. Mă gândesc la începuturile mele, la drumul spinos şi greu de pionier al genului, cum mă numea pe bună dreptate, cineva la posturile noastre de radio!".

 

"Îngenunchez în faţa publicului"

În aceeaşi scrisoare avându-l ca destinatar pe medicul Teodorescu, interpretul care a avut cândva lumea la picioare se destăinuia: "O! Cât de mari mi-ar fi fost şi astăzi posibilităţile dacă o boală grea nu m-ar fi smuls atât de crunt şi dramatic din frumosul drum (...) trimit gândul meu cel bun publicului, în faţa căruia îngenunchez. El m-a ajutat să fiu ce am fost! Lui i-am închinat toate gândurile mele. Primesc şi acum scrisori duioase de la mulţi dintre ei, drept mărturie că nu m-au uitat".

 

Simbol al masculinităţii

Trubadurul Tudor Gheorghe spune că interpretul Cristian Vasile a avut atâta personalitate, încât a devenit personaj de film şi de romane: "Faptul că din această tripletă minunată a muzicii uşoare din perioada interbelică - Titi Botez, Jean Moscopol şi Cristian Vasile -, cel din urmă a devenit personaj chiar într-o proză a lui Mircea Cărtărescu, nu prea fericit creionat din punctul meu de vedere, şi apoi chiar într-un film al domnului Sergiu Nicolaescu, spune ceva". Cristian Vasile era un simbol al masculinităţii din acea perioadă, "i-a dat Dumnezeu un glas absolut admirabil şi o prezenţă scenică fascinantă. Era idealul de artist pentru multe damicele, domnişoare din perioada interbelică. Prezenţa lui oriunde era magnetică. În momentul în care apărea se făcea linişte şi se asculta. Cânta domnul Cristian Vasile". (Mihai Ştirbu)