Tangoul, obsesie

Micul Paris, Bucureştiul de altădată, era un oraş cosmopolit. De la centru la mahalale, oraşul renăscuse, căpătase o frumuseţe aparte. Viaţa pulsa în veritabila capitală europeană. Aici, Cristian Vasile devenea "Regele neîncoronat al muzicii uşoare". Era cel mai bun, celebru, iubit. Cânta în nopţile în care tangoul se simţea în Bucureşti ca acasă, ca în Buenos Aires. Misterul lui Cristian Vasile, poveştile despre el se întâlneau cu misterul tangoului. Despre acest dans aproape ireal, ne vorbeşte Marina Constantinescu, critic de teatru.

"Cred că Tango-ul a fost una dintre cele mai tari obsesii ale secolului pe care l-am părăsit încet, încet. Dar nu ne-am despărţit şi de tango. El continuă să existe. O dată cu noaptea, el vine La Buenos Aires. Noaptea aceea câmpenească în spatele căreia liniştea dubioasă se instala, ca şi în Bucureştiul de altădată, undeva în cafenele, în baruri, oamenii se întâlneau, lăsându-şi poate iluziile şi deziluziile deoparte şi încercau să se detaşeze. Poate că tangoul este o fantastică proiecţie în vis. Poate de aici şi nostalgia lui, poate de aici şi abandonul oarecum frustrant pe care cei angajaţi în această întâlnire îl purtau. A ieşit acest dans al corpului de la brâu în jos, acest dans al marionetelor angajate în paşi foarte bine stabiliţi. Nimic nu este întâmplător la tango, în ori ce formă de tango. Este ca un fel de ritual binecunoscut de cei doi, deşi cei doi, femeia şi bărbatul, se cunosc atunci, poate. Întâlnirea trupurilor se alunecă în acel abandon. Întâlnirea poate să fie de un dans, poate să fie de-o viaţă, de-o noapte."