x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Libertate

21 Mai 2007   •   00:00
Libertate

In 1989 tănărul Damian Drăghici a plecat din Romănia pe jos. In această lună implineşte 18 ani de la acel moment. Ştia că talentul lui nu poate inflori decăt in afara sistemului comunist.

In 1989 tănărul Damian Drăghici a plecat din Romănia pe jos. In această lună implineşte 18 ani de la acel moment. Ştia că talentul lui nu poate inflori decăt in afara sistemului comunist.

Stătea la colţul blocului, cum se spune, şi şi-a dat seama că nu poate să mai trăiască aici. Se sufoca in Romănia. N-a fost singurul, pleca mai multă lume atunci din cauza lui Ceauşescu. "Nu aveam ceva personal cu el, spune Damian, dar nu puteam să mă adaptez sistemului, stilului de viaţă. Dar mi-am dat seama că aici nu aş fi avut niciodată libertatea de a face ceea ce doream eu. Pe la 15-16 ani, am inceput să compun şi mi-am dat seama că pot mai mult din punct de vedere muzical, or, in sistemul comunist n-aş fi putut niciodată să mă desfăşor. Aşa că mi-am spus să plec şi să incerc să fac ceva".

"Eram aşa de hotărăt să scap şi să fac ceva in viaţă, incăt nimic nu mai conta. Aşa sunt eu: atunci cănd vreau ceva cu ardoare, uit de tot ce e in jurul meu şi mă concentrez numai pe acel ceva. Nu e egoism, e vorba de dorinţa mea de a depăşi limitele, de a face totul foarte bine. Mai dificil a fost pentru mine impactul cu realitatea"

Damian Drăghici despre libertate

CEAŢA...

Aşa că s-a urcat in trenul de Timişoara. Ajuns acolo a trecut graniţa mergănd numai pe jos. Dumnezeu i-a ajutat şi a avut un noroc extraordinar. Din cer picurau lacrimi mari, intr-un ritm torenţial, iar ceaţa care se ridica i-a impiedicat pe grăniceri să-l vadă. Dacă asculţi cu atenţie compoziţiile lui, remarci picăturile ploii aceleia binefăcătoare, sursa lui de inspiraţie fără doar şi poate. "Nu am mai văzut o ploaie torenţială la fel ca aceea, opt ore incontinuu. Eram doar eu şi naiul. Ţin minte că era o ceaţă de nu-mi vedeam măna. Abia atunci am aflat că trecusem şi peste un teren minat, dar n-am păţit nimic. Am trecut dincolo, după care am mers prin Iugoslavia timp de cinci zile şi de acolo am trecut la greci.

In Grecia am fost luat de un camion care transporta carne şi aşa am ajuns la Salonic. Ai mei n-au ştiut nimic, pentru că nu m-ar fi lăsat să plec. I-am sunat abia la vreo două zile după ce am ajuns in Grecia, şi de frică să nu le fie telefonul ascultat, nu le-am spus decăt că sunt bine, că nu mai sunt in ţară, dar nu şi unde mă aflam. Eram aşa de hotărăt să scap şi să fac ceva in viaţă, incăt nimic nu mai conta. Aşa sunt eu: atunci cănd vreau ceva cu ardoare, uit de tot ce e in jurul meu şi mă concentrez numai pe acel ceva. Nu e egoism, e vorba de dorinţa mea de a depăşi limitele, de a face totul foarte bine. Mai dificil a fost pentru mine impactul cu realitatea. Aveam 18 ani şi am luat un pumn in faţă de la viaţă. Să mergi pe stradă şi să cerşeşti, ehe, a fost o lovitură mai tare decăt trecerea".

SUPRAVIEŢUIRE

Nu e importantă destinaţia, importantă este călătoria. La Damian, călătoria nu a fost importantă, ci destinaţia şi cănd a ajuns la destinaţie se găndea că face asta o zi, două, trei, dar a făcut-o pentru foarte mult timp. "Acolo am invăţat multe restaurante, locuri unde să cănt. Erau nişte oameni cu nişte măşti micuţe, eu credeam că sunt doctori şi ei erau gunoieri, şi le puneau pe faţă. Căntam la diferite mese, practic, cerşeam bani căntănd, ca să pot supravieţui. Aşa am cunoscut oameni importanţi, Haris Alexiou, căntăreaţa, G. Dalaras, Pantazi, mulţi alţii. După trei luni am invăţat perfect greceşte. Apoi m-a găsit un tip, mi-a zis că naiul nu mă va hrăni niciodată, şi dacă ştiam să cănt la pian, mă lua cu el. I-am zis da, apoi i-a plăcut, mi-a dat şase casete, 180 de piese, mi-a spus să le invăţ şi de săptămăna următoare am căntat cu el. Am inceput să căştig bani. Stăteam la hotel. Grecii sunt foarte primitori, erau buni, dar nu era pentru mine, ei sunt altfel. Prea multă distracţie".

SUCCES.

După doi ani, devenise unul dintre cei mai buni organişti din Grecia, căştiga bani frumoşi. O ducea bine, dar sufletul lui era gol, simţea că nu creează, că este doar un executant bun, era nefericit. "Căntam pentru nişte oameni care beau la mese, iar mesajul artistic era inexistent. Aşa că am inregistrat o casetă promoţională cu naiul, am trimis-o la Casa de discuri «Sony», iar ei mi-au propus să fac un CD. A avut succes, am mai făcut două, au avut şi ele succes şi am renunţat la pian in favoarea exclusivă a naiului". In 1992, cănta cu căntăreţi mari. A trimis un demo in Olanda, l-au chemat acolo şi a făcut primul lui CD.

Muzică populară semnată Damian, "Panflute Fantastique". Mult mai modernă, mai alertă. A avut foarte bune critici, era muzică făcută de el, era tănăr, aspiraţiile lui erau altele şi influenţele muzicale la fel, asculta mult Bela Bartok, Şostacovici, Stravinski. Muzică rock, de la Pink Floyd la Rolling Stones, Led Zeppelin. A ieşit un fel de folclor avantgarde. "Aveam influenţe de la compozitori şi orchestratori romăni precum Constantin Arvinte şi Florian Economu, spune Damian Drăghici. Imi plăcea mult să orchestrez sau să aranjez, am făcut CD-ul, m-am intors in Grecia şi m-am inscris la Conservator la Philipos Nacas să studiez jazz la nai. Nu mă interesa să fac muzică doar pentru bani, voiam să fac ceva adevărat, care să-mi placă".

COLABORĂRI

In 1994, a avut un concret mare cu Nikos Kipourgos, cel mai mare compozitor din Grecia. "Am cunoscut mai mulţi oameni. Am mai făcut un CD cu Orchestra Filarmonicii din Londra pe muzica lui Andrew Lloyd Weber". A mers la festivaluri in Europa, la cluburi de jazz, a avut mai multe colaborări de jazz tehnic, sau etno-jazz. In 1996 a făcut un concert mare şi a avut invitată şi o orchestră din Romănia, Romanian Legend, din care făcea parte şi unchiul lui, Ionel Drăghici. A fost o compilaţie grecească, Visul balcanicilor. Au urmat alte CD-uri, Damian Drăghici "Midnight summer dream", 1996. Apoi a primit o bursă la Colegiul Berklee din Boston, SUA şi drumul lui a luat altă turnură.

MUNCĂ ŞI PERSEVERENŢĂ

La 16-17 ani le spunea prietenilor că va ajunge in America, va avea o casă mare, va conduce un Cadillac, va bea Cola. Le spunea că va cănta cu Chick Corea şi cu James Brown, idolul său. "Majoritatea prietenilor mei mergeau la mama (bunica lui, Niculina) şi ii spuneau că am probleme, că am innebunit. Astăzi mă intălnesc cu ei şi imi spun: «Mai ţii minte cănd ne spuneai lucrurile astea şi noi credeam că eşti nebun?». Orice iţi doreşti se realizează. Cere şi ţi se va da! Am vrut asta, am avut perseverenţă şi nu am renunţat niciodată".

"NATURAL GOD GIVEN TALENT" - O AUDIŢIE CARE I-A SCHIMBAT VIAŢA

La Conservator au venit la un moment dat reprezentanţii Colegiului de muzică Berklee, din Boston, care, ca in fiecare an, alegeau trei, patru studenţi pentru burse in America. A fost sfătuit să incerce şi el, deşi nu prea vedea cum ar putea fi ales. Nu erau nici clase de nai acolo. Totuşi, a incercat, le-a căntat la nai jazz american - Coltrane, Miles Davis şi Charley Parker - iar ei au ascultat şi i-au zis: "Ne vedem in septembrie". A crezut că era o glumă, la fel a crezut cănd i-au trimis invitaţia. Abia cănd i-au zis grecii de la Conservator că trebuia să plece, şi-a dat seama ce realizase. A plecat, iar la Berklee a insistat chiar directorul şcolii să il vadă. L-a mirat, dar directorul i-a spus că in dreptul fiecărui bursier, cei care i-au ales au notat căteva aprecieri tehnice: e rapid, citeşte bine notele. La Damian scria aşa: "Natural God given talent" (har innăscut, dăruit de Dumnezeu) şi de aceea a vrut să il cunoască. A intrat la Berklee in 1996 şi a terminat in 1997. A fost singurul care a terminat intr-un an şi două luni, cu "Magna Cum Laudae".

PE SCENĂ CU ASTOR PIAZZOLA

La Atena, Damian a avut şansa de a cănta pe aceeaşi scenă cu Astor Piazzolla. "Atunci, eu nu ştiam cine este. Căntam pe stradă şi un prieten m-a intrebat dacă nu vreau să merg să-l văd pe Astor Piazzolla: «Hai să te prezint, după concert. Vrei să şi cănţi?». Am zis da şi a fost extraordinar. După ani, am devenit prieten cu pianistul lui de atunci. Devenisem cunoscut, intre timp. I-am spus că am căntat cu Piazzola şi m-a intrebat cănd. I-am spus in mai 1990, la Atena: «Aha, deci tu eşti băiatul acela cu naiul». După atăţia ani m-a recunoscut."

×