Ultima confesiune

Există mai multe „strategii" de a intra în legendă. Le numim aşa în sensul metafizic, nu în acela lumesc, al programării mercantile sau pur şi simplu prag­matice. Una, cea mai cu­nos­cută, este sacrificiul total. Nu cunoaştem în toate aspec­tele lui documentare decât un singur caz: Eminescu.

Toate ce­lelalte cazuri sunt aproximative în raport cu el. Mai există strategia revoltei existenţiale şi artistice împotriva sistemului. În muzică avem cazul lui Ni­cu Covaci şi al formaţiei Phoe­nix. Mai există intrarea în legendă prin retragere sau ab­stragere. Un fel de grevă me­ta­­fizică a tăcerii esenţiale, o pe­deapsă blândă şi nemi­loa­să în acelaşi timp, aplicată tu­turor celor care au trădat sau au la­pidat pe nedrept şi pe la spa­te. Un autoexil definitiv şi pe­depsitor, dar şi o recu­noaş­tere a înfrângerii, a renun­ţării la un sistem de valori. Es­te ca­zul lui Dan Andrei Aldea, fostul chitarist al formaţiei Sfinx. Acum, în anul de graţie 2009, el rupe tăcerea pentru a reveni definitiv la ea. Toate enigmele din ju­rul personajului, toate sus­­pi­ciu­nile perfide, abil con­fec­ţio­na­te şi inteligent (a se citi vi­­­c­lean) instrumentate îm­po­triva lui pri­mesc în sfâr­şit răs­puns. Dan Andrei Aldea se des­parte prin această ediţie de colecţie de cel care a fost, pentru a de­veni cetăţeanul ger­­man Dan Andrei Aldea. Marx spunea că trebuie să te des­­parţi de trecut râ­zând. Dan Andrei Aldea se des­parte vor­bind. După care „mun­ţii vor pune misterul la loc" (Adrian Păunescu) şi Sfinx­ul va reintra definitiv în enigmă.