Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mihaela Mihai, pe lângă renumele pe care şi l-a creat în arta interpretativă românească, este şi un om activ pe plan politic, cultural şi social.
Şederea în Franţa şi contactul cu elita societăţii pariziene au ajutat-o să cunoască detalii relevante din relaţia româno-franceză, pe care le-a împărtăşit pentru cititorii Jurnalului Naţional.
“Spionita la francezi”
- Jurnalul Naţional: Cum s-a derulat viaţa dvs. pe tărâm francez?
Mihaela Mihai: După ce am ajuns în Franţa, am avut şansa să trăiesc într-un mediu foarte civilizat şi am avut multe de învăţat. Am avut momente în care i-am urât pe francezi, când m-am simţit respinsă, dar nu printre cei cu care aveam de-a face în mod curent. Eu am asimilat foarte bine limba franceză, urechea muzicală m-a ajutat să o pronunţ la fel ca ei. Se întâmpla, chiar în discuţiile cu oameni din supermarket, să spun că sunt româncă. Nu poţi să-ţi imaginezi cum reacţionau, se albeau la faţă şi spuneau: “Nu se poate! Vorbiţi foarte bine franceza. Asta ascunde ceva! Sunteţi spioană!” Să ştii că francezii suferă de “spionită”. Şi asta spune ceva despre ce credeau francezii despre România înainte de Revoluţie. Era instaurată ideea adânc înrădăcinată că emigranţii care vin din ţările din Est, dar mai ales din România trebuie să fie spioni.
- Dar cum era posibil, având în vedere că majoritatea emigranţilor erau totuşi nişte intelectuali?
Emigranţii români înşişi pretindeau despre alţi români că ar fi spioni. Diaspora română din Franţa este foarte disipată. Şi asta pentru că majoritatea lor sunt creatori, sunt intelectuali, fiecare cu personalitatea lui, mai puternică. Şi ei transferau propria lor neîncredere în societatea franceză în care se integraseră. Cu atât mai mult cu cât biserica română din Paris nu a fost un factor coagulant.
Citește pe Antena3.ro
- Aţi lucrat cu d’Estaing în două campanii electorale. A pierdut alegerile din 1981…
Da. Şi cred că nu a fost rău pentru Franţa, deoarece Mitterrand a fost unul dintre cei mai mari preşedinţi ai ţării, cei mai de valoare, un om politic de o dimensiune istorică. Mitterrand a fost un Machiavelli al secolului al XX-lea.
- Şi un astfel de om nu-l putea accepta pe Ceauşescu…
Desigur.
- Aţi sesizat vreo schimbare în atitudinea francezilor vizavi de România?
Nu neapărat. Mitterrand a păstrat distanţa faţă de Ceauşescu. Îmi amintesc de emisiunile şi transmisiunile din Franţa din 1989. Nu s-a mai văzut niciodată în Franţa un asemenea interes pentru un eveniment internaţional şi nici un asemenea val de solidaritate pentru nici o altă cauză.
La ambasadă
- În lumea diplomaţiei cum aţi ajuns?
Prin căsătoria cu Dumitru Ciauşu (ambasador la Paris între 1997-2001 – n.n.).
- Ca gazdă din interiorul ambasadei, povestiţi-ne cum se organizează acţiunile pe linie diplomatică.
Există în fiecare ambasadă nişte regului, un tipar pe care oamenii de acolo sunt obligaţi să-l respecte. Ambasadorul trebuie să fie un bun manager, un executant al ordinelor care vin de la Bucureşti, prin Ministerul de Externe. Dar ele nu-ţi spun fiecare frază şi fiecare gest pe care trebuie să le rosteşti sau să le faci, aici intervine calitatea ta de diplomat adevărat. Dacă te-ai umilit tu, ţi-ai descalificat ţara. Cel puţin la ambasada română din Paris, oamenii au rămas cu mentalitatea lui Ceauşescu, când stăteau închişi în clădire. Ei de fapt au voie să iasă, dar nu ies, pentru că nu ştiu limba, nu cunosc obiceiurile, nu ştiu să se adapteze. Singurele expoziţii la care merg sunt cele de la Centrul Cultural Românesc. Este sufocant. Statul român va trebui să investească în cultura română. Trebuie să realizăm cât de importantă este cultura română în spaţiul european.
