Portret – Jacques Chirac

Până la cei 75 de ani ai săi, dintre care 42 sunt de viaţă publică bogată în urcuşuri şi coborâşuri, Jacques Chirac şi-a construit un destin ce iese din tipare: a fost de două ori preşedinte, de două ori prim-ministru, 18 ani primar al Parisului.

Contrazicând toate pronosticurile, el a câştigat de două ori alegerile prezidenţiale, în 1995 şi 2002. Susţinătorii lui îl consideră un om călduros, generos, "întotdeauna atent cu ceilalţi". Adversarii îl descriu ca pe un preşedinte "versatil", lipsit de viziune, "mai capabil să obţină puterea decât să o exercite".

Toţi biografii săi sunt de acord că omul Chirac este mult mai complex decât imaginea pe care a lăsat-o mult timp: un petrecăreţ cu limbaj vulgar, amator de bere mexicană şi mâncare bună, înclinat spre băile de mulţime şi "mângâind posteriorul" vacilor la saloanele agricole. Pentru că acest om este permanent în mişcare, dar şi un îndrăgostit de Asia, expert pasionat de sumo, mare apărător al "popoarelor uitate", partizan al dialogului între culturi.

În tinereţe s-a îmbarcat pe un vas cu destinaţia Statele Unite, unde a fost chelner timp de mai multe luni. Copil unic, el a rămas însă fidel mediului burghez în care a crescut, intrând la Şcoala Naţională de Administraţie care formează elitele franceze. Acolo a întâlnit-o pe viitoarea sa soţie, Bernadette Chodron de Courcel, cu care va avea două fiice, Laurence şi Claude.

Gaullist pragmatic, Chirac a câştigat primele sale alegeri în 1956, într-un orăşel din Correze, departament rural din centrul Franţei pe care l-a reprezentat în Adunarea Naţională timp de 30 de ani.

A urmat o carieră politică fulminantă: ministru fără întrerupere din 1967 până în 1974, de două ori şef de Guvern în timpul mandatului lui Valery Giscard d'Estaing, între 1974 şi 1976, apoi în timpul "coabitării" cu socialistul Francois Mitterrand, din 1986 până în 1988.

Este ales de trei ori primar al Parisului, din 1977 până în 1995. Din această funcţie, se lansează de două ori fără succes în cursa pentru Elysee, în 1981 şi 1988, dar depăşeşte aceste eşecuri cu o energie ieşită din comun. Ales preşedinte în 1995, este reales fără probleme în 2002, la cinci ani după ce a comis o eroare politică majoră: a dizolvat Adunarea Naţională, care a basculat de la dreapta la stânga impunându-i o coabitare cu premierul socialist Lionel Jospin. Numeroasele sale lupte i-au adus reputaţia unui "ucigaş" care îi înlătură pe toţi cei din jurul său, dar Chirac nu a putut împiedica ascensiunea spre Preşedinţie a lui Nicolas Sarkozy, devenit rivalul său după ce i s-a alăturat în 1995 lui Edouard Balladur. Chirac a fost comparat şi cu un cameleon: avocat al laburismului francez în anii 70, el s-a transformat în susţinătorul liberalismului zece ani mai târziu, pentru ca în 1995 să denunţe "ruptura socială".

Finalul preşedinţiei sale a fost marcat de "anul negru" 2005: eşecul referendumului pentru Constituţia europeană, revolte în suburbii şi un accident vascular cerebral care a alimentat întrebări cu privire la capacitatea sa de a-şi exercita funcţia. Potrivit sondajelor, aceasta a fost perioada când Franţa a întors pagina "chirac-ismului": mai mult de trei sferturi dintre francezi nu au mai dorit ca Chirac să candideze pentru un nou mandat. A fost primul preşedinte francez audiat într-un dosar penal, pentru ca ulterior să fie primul preşedinte francez inculpat într-un dosar, fiind acuzat de deturnare de fonduri, la capătul unor audieri dintr-un dosar referitor la angajări fictive la parimăria Parisului, în timpul mandatelor sale (1977-1995) şi ale succesorului său Jean Tiberi (1995-2001). Beneficiarii ar fi fost apropiaţi ai RPR, partidul de atunci al lui Chirac, devenit ulterior UMP. În total, 20 de persoane sunt suspectate în acest dosar.

Franţa – România: Două secole de prietenie