Profesoara

Dida Drăgan, transformată într-un elev ascultător. Fe­meia puternică de pe scenă, flacăra, potolită în faţa profesoarei sale.

Dida Drăgan, transformată într-un elev ascultător. Fe­meia puternică de pe scenă, flacăra, potolită în faţa profesoarei sale.

O dată pe săp­tămână, Di­da Dră­gan merge la pro­fesoa­ra ei, Ga­brie­la Du­ţescu, să-şi îngrijească vocea. Cam o jumătate de oră face vocalize până când vocea se echilibrează şi sună aşa cum trebuie. Dida Drăgan şi Ga­briela Duţescu au o re­laţie spe­cială. Un fel de de­vo­ta­ment reciproc, respect şi iu­bire, ca între două femei care ştiu cât valorează fiecare.

DIDA. “Gabi, profesoara mea tera­peut. Învaţă, întă­reşte fel de fel de oameni. Unii nu te ating, dar alţii te modifică spectaculos. Un astfel de om este terapeutul meu, profesoara mea, Ga­briela Duţescu.

Am cunoscut-o în 1982, când am făcut o disfonie. M-a învăţat tot ce n-am crezut că am să ştiu vreodată. Cum să mă apăr, cum să-mi dozez forţa, cum să respect aceste două minuscule corzi vocale care sunt puterea mea, cum să mă lupt cu stresul, cum să simt ce nu trebuie să fac, cum să nu îngenunchez, cum să dovedesc greutăţile şi să primesc poverile?…

Nici nu ştiu cum să vor­besc despre Gabriela Duţescu. Ce greu e să spui vorbe despre oamenii pe care îi iubeşti! Peste toate lucrurile extraordinare, cunoscând-o, am avut şansa de a avea un model, un om pe care să-l admir, la care să mă uit în sus. Gabriela Duţescu predă o materie încă necunoscută: aceea în care înveţi să te aperi, să exişti armonios, să te antrenezi pentru fericire.”

MAESTRA. De cea­laltă parte, profesoara Gabriela Duţescu ne vorbeşte despre eleva ei. “O primă în­tâl­nire a fost în 1982, cam prin februarie. O ştiam de foarte multă vreme, dar faţă în faţă nu am stat decât ­atunci. De atunci este eleva mea, mă ocup de glasul ei. Este un om extraordinar de serios, este un om care nu face compromisuri. Compromisuri vocale. Cu un glas inconfundabil, cu o întindere vocală fantastică, ea şi-a pregătit cu minuţiozitate repertoriul. În momentul în care i-a plăcut o bucată, acea bucată a lucrat-o, dar, aşa, notă cu notă, nu a dat drumul glasului să se ducă. Un om foarte conştiincios. Extraordinar de conştiincios, ceea ce în zilele noastre nu prea mai găseşti. Cu durere în suflet spun, este un artist consacrat mai mult în străinătate decât în ţară. Este păcat că valorile pe care încă le avem în viaţă nu ştim să le fructi­ficăm. Dida nu a cântat niciodată cu negativul. Ea întotdeauna a cântat live. Lucrul pe care îl face şi în ziua de astăzi. Şi, repet, nu a făcut compromisuri, şi asta în­seam­nă: nu agape, nu şuşe, nu tot felul de întruniri din astea, nu. Nu cântă niciodată ce nu îi place. Glasul ei este inconfundabil; oricine ar vrea să o imite nu reuşeşte, timbrul ei, întinderea ei. Sunt total îm­potriva tinerilor care încep să cânte pe la 13 ani, 15, 16, 17... Organul acesta, laringele – corzile vocale – este un instrument foarte sensibil; dacă nu ştii să-l îngrijeşti, mai târziu nu-l ai. Cu ani în urmă a fost un cântăreţ, Robertino Loreti; «Mama», o melodie celebră. Am ascultat-o cu mult drag, dar… a dispărut; toc­mai din pricina acestui lucru, că nu ştiu să îşi păs­treze vocea.”

După părerile de specia­list, profesoara Gabriela Du­ţescu revine la eleva sa prefe­rată: “Prima oară am văzut-o pe Dida la o emisiune la televiziune – atunci au apărut Dida, Aura Urziceanu şi Margareta, dacă nu mă înşel. Într-o miercuri era emisiunea. Dar apropiate am devenit din 1982. O dată pe săptămână vine la mine. E nelipsită, că e duminică, luni, ea este în fie­care săptămână la mine; mai sunt săptămâni în care nu poate veni, că poate nu e în ţară, dar nu durează două săptămâni fără să vină. O şedinţă durează, cu mici pauze, o jumătate de oră, nu mai mult. Eu sunt terapeut vocal, eu întreţin glasul. Având în vedere că am lucrat foarte mult în medicină, ştiu care este structura laringelui, a corzilor vocale”.

Admiraţia profesoarei pen­tru Dida se datorează voinţei extraordinare a interpretei de a nu face compromisuri.

“Este printre puţinii artişti care încă mai cântă live. Este un mare, mare lucru. Pentru că live-ul îţi dă satisfacţia. Nu va mai exista un alt glas ca al Didei. Inconfundabil. Are o doină din Maramureş, am repetat-o de câteva ori; are un colind pe care îl cântă dumnezeieşte. Imposibil să nu-ţi transmită ceva, să nu trezească ceva în omul care ascultă cum cântă Dida. Oricât de afon ai fi sau de anti, nu se poate să nu te treacă fiorii.” Gabriela Du­ţes­cu are un regret. “Din păcate, emisiunile cu ea au fost foarte rare în România.

Poate că este prea severă cu ea. În momentul în care noi stăm de vorbă ca două prie­tene, este excesiv de se­veră. Spune lucrurile foarte clar în faţă: asta m-a supărat, asta nu-mi place, ai dreptate, nu ai dreptate. În momentul în care eu m-am aşezat la pian, iar ea devine elevul, atunci se schim­bă total. Dacă eu îi spun să facă nu ştiu ce ca să-i meargă glasul, atunci nu mă întreabă de ce. Este foarte severă cu ea, cu melodiile ei.”