Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Despre iubire, cu Dida. “Iubirea este forma supremă de exprimare a divinităţii din noi. Ce aş putea spune eu mai mult decât Apostolul Pavel în capitolul 13 din Scrisoarea către Corinteni.
“Viaţă de iluzii/ Ce-ai imaginat/ Doar la mine-n minte/ Totul s-a-ntâmplat!”.
Despre iubire, cu Dida. “Iubirea este forma supremă de exprimare a divinităţii din noi. Ce aş putea spune eu mai mult decât Apostolul Pavel în capitolul 13 din Scrisoarea către Corinteni. «De-aş avea credinţă să pot muta munţii din loc, dar dacă dragoste nu e, nimic nu e!». Dacă dragoste nu am, nimic nu am!”
Rodica Mandache: Se spune despre tine că eşti o fiinţă rece!
Dida Drăgan: Rece? Eu sunt în colţul celălalt. Diametral opus. E caraghios să spun eu despre mine că sunt sensibilă, ba chiar hipersensibilă. De-a dreptul proastă.
Citește pe Antena3.ro
Rodica Mandache: Atunci să vorbim despre asta. Despre dragoste. Despre bărbaţii din viaţa ta.
Dida Drăgan: Nuuu!
Rodica Mandache: Cum nu?
Dida Drăgan: Nu, nu hotărât!
Rodica Mandache: De ce nu? Am ajuns la o vârstă când putem vedea lucrurile altfel, clar, liniştit şi cu umor.
Dida Drăgan: Care umor? Nu am ce zice! Am ales pe cine nu trebuia. Nu m-a ales nimeni pentru femeia care sunt. Au fost cu totul alte considerente.
Rodica Mandache: Bărbaţii! E un capitol important în viaţa unei femei! Cum aşa? N-ai fost niciodată îndrăgostită nebuneşte?
Dida Drăgan: O singură dată. Îndrăgostită cu adevărat. Atunci am înţeles ce înseamnă cum e să-ţi fugă pământul de sub picioare, să nu mai ştii cum te cheamă, să-ţi bată inima ca un fluture...
Scrisoare de dragoste
Aceasta ar trebui să fie o scrisoare de dragoste, dar nu e. Pentru că e prima mea încercare de acest fel din viaţă, s-ar putea să fie mai puţin sau mai mult decât atât.
E o confesiune cu sufletul în palmă, un risc asumat, o eroare, poate. Sunt gata să plătesc pentru ea. Şi nu voi fi eu cea care va stabili preţul. Poate nu eşti pregătit să înţelegi mai nimic, poate cuvintele mele sunt neputincioase, oricum, eu ţi le dăruiesc acum, în această clipă a unei primăveri care nu mai vine. Există în fiecare iubire o zi de luni. Un început pe care valurile altor întâmplări îl şterg sau îl amplifică. Un început fast, ca orice început. Cu speranţe naive, cu credinţa că de data asta ai avut parte de marea întâlnire, singura adevărată, aceea care te va marca pe tot restul vieţii. Binecuvântată fie ziua de luni a dragostei cu prospeţimea ei nealterată, cu frisonul ei indestructibil. Mulţumesc acelui început în orice zi ar fi fost el.
Marţi e ziua în care ai deja amintiri. Rememorezi prima zi a iubirii cu o nerăbdare înfrigurată, cu grija pentru amănunte, cu spaima doar că ţi s-a părut. Marţi îţi trebuie forţă, dacă eşti femeie, forţă să crezi că lunea dragostei tale a fost adevărată, că n-a fost o iluzie, hrănită de anii care nu stau pe loc şi-ţi apasă pieptul, respiraţia, mersul, ridurile. Marţi, dacă eşti lucidă (dar cine mai poate fi), ai mai avea şansa să-ţi spui nu, nu e ceea ce am sperat ieri. Iartă-mă pentru ziua de marţi, peste care eu am sărit din slăbiciune şi spaimă din dorinţa de a crede că ziua de luni a fost adevărată.
Miercuri e deja prea târziu. Ochii tăi luminează ca o icoană, trupul tău face parte din mine ca o otravă lentă de care eu nu mă mai pot lipsi. Miercuri e foarte târziu într-o iubire. Răul se varsă în bine, umbrele sunt sfâşiate de fascicule luminoase, totul are o dublă identitate fără de care nu mai poţi respira. Îţi mulţumesc pentru miercurea acestei iubiri, din care tu n-ai priceput mai nimic, aşa cum îi stă bine unui bărbat ocupat cu orice în afara sentimentelor, al căror preţ la bursă încă n-a fost stabilit pe computer. Ştii tu cât valoarează o privire, un tremur al acestui trup pieritor? Ştii tu preţul unei lacrimi?
Joi este a îndoielii, a inimii bătând năvalnic, gata să spargă colivia umilă a pieptului, a aşteptării frustrate, a tuturor amărăciunilor care traversează ca o otravă fiecare celulă umilită. Joi e frig şi întuneric. Este ziua de cumpănă, când semnul aşteptat nu mai vine. Când în locul lui vine frigul nepăsării, cleştarul rece al lucidităţii, în ale cărui ape îţi vezi chipul palid, tremurul mâinii cu care într-o zi de luni, dintr-o altă existenţă, poate ţi-ai semnat de bunăvoie sentinţa: “condamnat la iubire”.
Vineri este ziua Venerei, aceea ce s-ar numi împăcarea cu sine, în numele iubirii fără de care nu se poate, cum nu se poate fără aer. Cum nu se poate fără imperfecţiune, căci oamenii se iubesc mai mult pentru defectele lor, singurele care îi fac umani şi nu pentru calităţile lor, care-i apropie de perfecţiune.
Eu te iubesc pentru tot ce nu-mi poţi oferi: emoţia de a mă vedea, înţelegerea pentru ceea ce sunt, de aceea îţi dăruiesc o vinere continuă, ca un cântec reverberat până la pierderea respiraţiei. Fie să te vindece, să te facă vulnerabil măcar pentru o clipă, adică adevărat.
Sâmbăta unei iubiri este o zi tristă, pentru că strânge în ea povara dulce-amară a acestor zile.
Este o zi în care eu sunt mai mult tu, zi târzie ca o brăţară grea de aur masiv pe mâna unei prinţese moarte, inutilă, adâncă în splendoarea ei. Fie să treci peste ziua de sâmbătă, fără regrete, cu sentimentul că n-ai avut nici o vină, aşa cum îi stă bine unui bărbat grăbit şi bine adaptat la real. Sâmbătă îţi voi dori totdeauna tot binele din lume. Asta înseamnă să poţi uita tot, ca şi când n-ar fi fost, asta înseamnă a nu avea memorie. Duminica nici nu cred că există.
Scrie-o tu, dacă poţi, cu ochii şi trupul tău, cu vorbele tale sărace pe care nu le-am iubit tocmai de aceea, tăcând vei reuşi, va însemna că sufletul tău poate să-mi dăruie încă un început, încă o zi de luni, pentru care îţi mulţumesc ca şi când ar fi. Dida.”
“Eu te iubesc pentru tot ce nu-mi poţi oferi: emoţia de a mă vedea, înţelegerea pentru ceea ce sunt, de aceea îţi dăruiesc o vinere continuă, ca un cântec reverberat până la pierderea respiraţiei. Fie să te vindece, să te facă vulnerabil măcar pentru o clipă, adică adevărat”
