Chitară în derivă

"Tu ai un fel de paradis al tău/ în care nu se spun cuvinte./ Uneori se mişcă dintr-un braţ şi câteva frunze îţi cad înainte..."

De la bun început - ca să n-avem vorbe - mă recuz oricărui obiectivism. Pentru că mie chiar mi-e drag Dinu, cu O(lă)raşul lui cu tot. Şi asta datorită unor motive prea personale pentru o doctă privire obiectiv-critică: Cum ar fi: că sună telefonul, uneori, noaptea - de la unu, până către patru - şi mă alungă din propriu-mi nesomn...

SE VITRIFICĂ NOPŢILE. Alerg să răspund, dar nu e nimeni acolo, o strofă doar, un poem al nopţii înseşi, venit parcă dintr-un ţinut al trezviei eterne şi ale cărui vorbe - abia-nţelese, pline de-nţelesuri - măsoară nu secunde, ci stări de graţie, pour les connaiseurs; că e treaz atunci când se-mbată;  că atunci când vorbesc cu el sau îi ascult cântecele, sau nu, oricând, dimpotrivă - îmi pune o piatră pe inimă!; că modestia lui e virulentă, bărbătească, dar delicată, agresiv - milostivă şi tenace totodată; că nu e dintr-o bucată, ci, asemeni deşertului e praf ziua şi se vitrifică nopţile, e dur şi moale - nici nu vă imaginaţi cât este de dureros! - ,e tot şi nimic, (sau nimic!); că şi-a vândut chitara, între două trenuri, unui fan, acesta alergând în pas cu vagonul, aşteptând ca Dinu să se hotărască odată, să i-o deie!;  pentru că este arogant de sincer - spune oricând şi oricui ceea ce nu doreşte respectivul să audă, că doar nimeni nu pune întrebări pentru a auzi răspunsuri, altele, decât cele din propria-i aşteptare!; că se plânge mereu, ba că n-are destul succes sau destul public şi e considerat cântăreţ când el este, de fapt, poet - la fel ar face şi dacă i s-ar spune că e doar poet! - se plânge că suntem prea lenţi pentru el, şi el a trebuit, vreme de douăzeci de ani, să tot repete, la infinit, ceva ce era de natura evidenţei!; Mi-e drag de Dinu pentru că e de-adevăratele, că e "de-acolo" cum se zice în jargon artistic, un histrion ce se expune mereu, care "operează" în intervalul subtil şi periculos dintre sublim şi ridicol asumându-şi, ca un acrobat de geniu, riscul...de a muri...

JOIA LUI DULCE. Ce-ar mai fi de spus? Că îşi este suficient sieşi - lumea-i în odaia mea, dar... nu tocmai! Că are o zi de joi, numai a lui - joia lui dulce! Că-şi pune cămaşa la uscat în vârful unui catarg, (pe post de velă însă,... şmecher, Dinu, da ne-am prins! Pentru cetitorul de rând asta înseamnă că numai el poate să sufle, din barcă, în pânză şi aceasta să înainteze!), drept pentru care chitara lui e în derivă! - da, dar ce "derivă" de-aici...! Că are obsesii, în genere - marca artistului adevărat - iubire, ură, singurătate, iubire, ură, singurătate...

OAMENI CARE SĂ-L FI ÎNŢELES... De ce dracu mi-ar mai fi drag Dinu Olăraşu, mă întreb! Poate pentru că... ce un Dinu zice, ceilalţi(Dinu) o dezic!, că el, care-a scris, iar ai uitat că lumea-i făcută din foarte puţin, tocmai el "uită" mereu acest lucru şi-şi deplânge nemurirea visându-se... muritor - cu casă, cu bani de trecut strada, măcar, cu chei pentru toate yalele, cu oameni care să-l fi înţeles!

Imaginaţi-vă un Petrilater. Ce e aia Petrilater? Păi, petrilaterul este un fel de ring vast, un careu, inventat în oraşul Petrila de către un individ numit Barbu Ion, un ring special pentru non-combat, în care, ani de-a rândul ne-am întâlnit mulţi dintre cei dependenţi de mânuirea morţii cu repetiţie - printre care şi eu cu Dinu - pentru a Scoate ţara din Cale-ai, evident greşită, doar că nu ne aude nimeni, dar, dacă e să fim cinic de sinceri, ne-am adunat acolo doar pentru a...trăi un pic, în sfârşit pe limba noastră! Căci, nu-i aşa? Ne doare-n pix de ţara... Lor! V-am spus chestia asta doar să ştiţi unde ne aflam când, la un moment ne-am plimbat o noapte-ntreagă cu Dinu, ca tramvaiu 26 pe vremuri, non-stop prin Petrila respectivă şi Petroşani - oraşul următor sau anterior, depinde de unde veniţi şi încotro mergeţi, - să ne-nţelegem: cele două oraşe, la un loc, plus distanţa dintre ele înseamnă ca de la Romană la Piaţa Unirii! - dar, divaghez, deci ne-am "caroiat" toată noaptea povestind, singuri, fără obiect, fără timp, flancaţi de munţii Parâng pe post de bodyguarzi plictisiţi, edificând clipe memorabile în care noi doi şi destinul jucam un joc periculos, în care nu mai ştiam dacă ni se dădea sau ni se lua, Viaţa. N-am fost, poate nicicând mai aproape unul de celălalt - frica de iubire e mai teribilă decât iubirea! - decât, poate, în restul timpului, atunci când singurătatea lui o (în)cânta pe a mea, de la mii de ani-durere distanţă. Atunci s-a jucat Om la Om (pronunţă Ooom!), varianta românească!. Atunci  eu am trecut prin el, el a trecut prin mine - cum ne-ar fi zis Nichita - atunci m-am ÎNTÂLNIT cu Dinu Olăraşu. Restul e... Folk( you!)

COMBINAŢIE "MORTALĂ"
L-am cunoscut pe Dinu  acum vreo zece ani. Muzica şi versurile pe care le interpreta păreau să fie un mix perfect, mai ales că amândouă erau scrise de el. Asta cred că l-a făcut să fie deosebit faţă de ceilalţi artişti folk. Am colaborat cu el  foarte intens între anii 2000 şi 2004. În calitate de textier pentru formaţia A.S.I.A., şi nu numai, a scris versuri foarte inspirate, chiar dacă de multe ori îl presam cu ceasul pe masă. Are acele calităţi care îi permit să înţeleagă imediat ritmul, să lege ideea muzicală cu versurile, e sensibil, are multă  răbdare şi eşti sigur că la sfârşit va ieşi ceva excelent. Nu este un pesimist incurabil, dar nici vreun optimist maniac, este un om echilibrat, iar dacă cineva l-ar face să aleagă între poezie şi muzică... cred că ar face cumva să le păstreze pe amândouă lângă el, pentru ca piese ca "Pur şi simplu", "Nu mă iubeşti", "Tu", sună prea bine în această combinaţie "mortală" a lui Dinu Olăraşu: muzica şi versurile. (Adrian Ordean)