Vulpea din Carpaţi

Am avut deseori impresia, pregătind pentru tipar amintirile şefului de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, că pot vizualiza, ca după un film artistic, secvenţe din cotidianul liderului.

Am avut deseori impresia, pregătind pentru tipar amintirile şefului de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, că pot vizualiza, ca după un film artistic, secvenţe din cotidianul liderului. Citea mai întîi, singur în cabinet, documentele ce-i erau dinainte pregătite. Veştile însemnate de la Kremlin îi veneau fie pe firul lor telefonic special, fie aduse direct de ambasadorul sovietic la Bucureşti. Urmau apoi "consultările". Rînd pe rînd, cei care aveau legături nemijlocite cu resortul în temă erau chemaţi pentru tête-à-tête-ul cu Dej. După ce-şi contura astfel o viziune, "ridica problema" în Biroul Politic. Decizia apărea în final, respectînd statutul partidului. Strategiile de aplicare aveau acelaşi parcurs: declicul din mintea lui Dej; testarea soluţiei în discuţiile secrete; desemnarea "omului cu iniţiativă" care avansa propunerea ca şi cum fusese exclusiv a lui... Iar Dej trecea la pîndă. Dacă era bine primită, ţîşnea fulgerător să nu-i scape ocazia. În caz contrar, îşi retrăgea "solul", scuzîndu-l. Aşa a fost şi cu poftirea sovieticilor de a părăsi ţara. "Vulpea din Carpaţi" reuşise să păcălească ursul sovietic lăsîndu-l fără  coada de-aici! Pot lesne să-l închipui la sfatul de taină cu Emil (Bodnăraş) ori pregătind cu Leonea (Răutu) corespondenţa către Kremlin. În vara lui ’58, Gheorghiu-Dej deschidea astfel etapa "independenţei". Mai avea de trăit şapte ani. Anii "vacilor grase" din timpul acela în România.