Scurta lor viaţă, o litanie

Îndrăznesc să cred că Doina şi Ion Aldea-Teodorovici au fost copiii mei spirituali.

Îndrăznesc să cred că Doina şi Ion Aldea-Teodorovici au fost copiii mei spirituali.

Am fost cel care i-am îndemnat să compună şi să cânte lucrări patriotice, nicicum "patriotarde", după cum se căznesc să creadă unii. Am observat de la bun început că Doina şi Ion au o chemare specială, un dar trimis de Bunul Dumnezeu pentru acest gen de cântec deloc uşor şi tocmai de aceea de rar dat. Mai exact, rar reuşind chiar compozitorilor cu o mare experienţă artistică. Eram nespus de fericit observând că şi oamenii simpli din Basarabia au intuit ceea ce observasem eu, dânşii neavând o educaţie patriotică firească pentru cântecul de vibraţie patriotică firească pentru o patrie firească. Zic "patrie firească", pentru că până nu demult patria basarabenilor era Uniunea Sovietică.

IMNUL. După anii ’90 doream mult ca Doina şi Ion să cunoască România. Până în ’90 eu reuşisem să trec Prutul de trei ori. Reuşisem să-mi fac şi nişte mari prieteni care sunt şi nişte mari artişti – Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ion Popescu Gopo, Sabin Bălaşa, plecaţi la strămoşi, şi Adrian Păunescu, Dumitru Radu Popescu, Eugen Simion, Mircea Radu Iacoban, Radu Cârneci, Dinu Săraru, Mircea Tomuş... Cu ajutorul lor reuşisem să-i port pe cei doi mari artişti, Doina şi Ion, care descopereau pentru prima oară fireasca lor patrie, prin toate provinciile româneşti... Repede îi îndrăgise şi Ţara. Erau fericiţi şi mă întrebau ce puteam face pentru Ţară. Le-am spus că au făcut destul pentru ea. Dar nu chiar totul. Ar fi extraordinar dacă am compune pentru fiecare provincie – Transilvania, Moldova, Muntenia, Oltenia, Banat – câte un imn. Ideea îi înflăcărase lui Ion inima. "Începem chiar azi lucrul", mi-a spus. L-am început. Pentru că noi lucram permanent. Oriunde şi oricum: în maşina pe care o şofa admirabil, în tren, în hotel. Primul (şi ultimul, din păcate) imn a fost cel închinat Transilvaniei, pe care o îndrăgiseră până la lacrimi Doina şi Ion, fiindu-mi la fel de dragă şi mie. Scrisesem versurile în câteva clipe. Îmi amintesc numai refrenul: "Transilvania, Transilvania/ Vatră caldă, luminoasă/ Ca litania, ca litania/ De străveche şi frumoasă". Ion compusese melodia şi mai repede decât eu versurile. Muzica extraordinară îi plăcuse mult Didei Drăgan. A cântat imnul de câteva ori la radio, într-un spectacol. Repede însă Imnul intrase-n pământ împreună cu Doina şi Ion. Nici azi nu înţeleg de ce.

AMENINŢĂRI. Afară de admiraţia a milioane de români de care se învredniciseră cei doi mari artişti, dânşii aveau şi nişte înverşunaţi duşmani – unii deschişi şi alţii ascunşi. Pe ambele maluri ale Prutului. Îmi arătaseră cu lacrimi în ochi numeroase scrisori anonime în care erau ameninţaţi cu moartea: "Ori vă opriţi, ori vă terminăm!". Asemenea scrisori primeam şi eu cu duiumul. Ca să nu mai vorbim de telefoanele care se repetau aproape în fiecare noapte în care eram întrebat dacă mai sunt viu. O parte din scrisori le-am publicat în presă. Iar sunetele telefonice au rămas în instanţele respective...

Până la prăbuşirea imperiului, cântecele Doinei şi ale lui Ion răzbăteau greu la radio şi la televiziunea moldovenească. Iar în faţa altora se ridica un zid şi  mai puternic. Iată numai un singur exemplu. Ne filmau pentru o emisiune. Consiliul artistic al Televiziunii n-a acceptat emisiunea. De ce? Pentru că Doiniţa purta o rochiţă... scurtă şi i se vedeau genunchii. Bine. Atunci hai să ne filmăm din nou. Respinsă şi a doua versiune a emisiunii. De ce? Pentru că Ion purta barbă şi ce fel de exemplu prezintă el tinerilor ca tânăr compozitor. Am filmat a treia versiune – fără barba lui Ion. Respinsă şi a treia variantă. De ce? "Rebut tehnic..." (?!).

Era de toată frumuseţea replica lui Andrei Strâmbeanu, unul dintre cei mai importanţi scriitori din Basarabia, replică adresată autorităţilor Televiziunii moldoveneşti. "Ei bine, dacă ar veni Marx la o emisiune ce aţi face?! L-aţi bărbieri?!" S-ar fi putut să fi râs atunci chiar diriguitorii Televiziunii în urma acestei inspirate replici. Dar numai acasă. Pe-ascuns.

Adevărul e că şi la Bucureşti s-au găsit şi se mai găsesc şi azi denigratori, ca să nu zicem duşmani, ai celor doi artişti, care n-au avut altă vină decât că şi-au iubit până la sacrificiu Ţara. Imediat după evenimentele din Decembrie ’89, într-o publicaţie bucureşteană apăruse o caricatură otrăvitoare la adresa celor doi tragici artişti. S-a mai scris că dânşii cântă nişte lucruri învechite, patriotarde. Culmea neruşinării a fost a unui tânăr scriitor bucureştean, care, cu vreun an şi ceva în urmă, caracteriza în proză cântecele Doinei şi lui Ion drept o... "lălăială". Chiar aşa a scris dânsul: "O lălăială". Iată că nici în mormânt nu sunt lăsaţi în pace. Iată că nici în mormânt nu sunt iertaţi.

Sărmani artişti! Dacă trăiau, cu siguranţă că nimereau pe lista neagră a teroriştilor, întocmită de o lepădătură politică, Mihai Conţiu, care a părăsit cu vreo zece ani în urmă România (fost agent al securităţii comuniste), fugind în R. Moldova şi oploşindu-se pe lângă cotidianul Moldova Suverană, făcând acolo zilnic propagandă antiromânească.

Lista cu pricina este intitulată "Teroriştii moldovenilor" şi este publicată în Moldova Suverană din 7 octombrie a.c. Iată câţiva dintre "terorişti": Vladimir Filat, preşedintele Partidului Democrat Liberal, Nicolae Dabija, scriitor îndrăgit de toate generaţiile, redactor-şef al săptămânalului Literatura şi arta, preşedintele Forului Democrat al Românilor din Moldova, Dorin Chirtoacă, primarul Chişinăului, Mihai Ghimpu, preşedintele Partidului Liberal, Serafim Urecheanu, preşedintele Alianţei Moldova Noastră, unul dintre cei mai bătăioşi publicişti, Constantin Tănase, directorul cotidianului Timpul, Nicolae Neagu, scriitor, analist politic la publicaţia Jurnal de Chişinău. Mă mir că au fost uitaţi Petre Bogatu şi Constantin Cheianu de la aceeaşi publicaţie. În schimb, tovarăşul Conţiu nu a uitat să mă includă printre "terorişti" şi pe mine, care nu sunt nici şef de partid şi nici publicist. Respectivul tovarăş mai scrie că n-am avut tată care să mă bată. A avut tată Conţiu şi iată ce arătare a ieşit din el!  
Este adevărat că Doina şi Ion au avut şi mari apărători la Bucureşti şi în alte oraşe ale Ţării. Iată numai câţiva dintre ei: Adrian Păunescu, Tudor Gheorghe, Paul Enigărescu, Mirabela Dauer, Radio-Bucureşti. M-a mişcat până la lacrimi gestul de omagiere a marilor dispăruţi de către Jurnalul Naţional. Le mulţumim tuturor.

PRESENTIMENT. Ion îşi presimţise moartea. "Nene Grig, eu voi muri degrabă" – aşa îmi spunea deseori înainte de moarte. "M-a rugat un cunoscut din Iaşi să desenez un pom. Eu nu ştiu să desenez. Am schiţat aşa – un fel de pom. Ştii ce mi-a spus cunoscutul din Iaşi? Că pomul vieţii mele este retezat". I-am spus să-şi scoată prostiile din cap. Doina îi spusese la fel.

Mama Doinei mi-a mărturisit un lucru cutremurător. Când au plecat Doina şi Ion pentru ultima oară spre Bucureşti, dânsul s-a întors din drum (acest gest îl făcea pentru prima dată între atâtea călătorii) să-l sărute pe Cristi, feciorul său, şi să-i spună să fie cuminte şi să asculte de bunici. A fost ultimul sărut lăsat pe obrazul fiului. Şi ultimul drum spre Bucureşti. S-au întors la Chişinău în două sicrie. Nimeni nu văzuse la Chişinău atâta lume la o înmormântare – atât de iubiţi au fost de popor cei doi artişti, care, dacă trăiau, nimereau cu siguranţă azi în lista celor care "terorizează" moldovenii. Moartea lor este o mare enigmă. Numai Bunul Dumnezeu ştie adevărul. Ceea ce se ştie cu exactitate este că moartea lor este o uriaşă pierdere. Este ca şi cum ni s-a furat încă o bucată, poate cea mai bună, din teritoriul Basarabiei, atât de tragic şi de nemilos hăcuit de-a lungul istoriei.