Minunea

I-au lipsit "doar luna şi soarele de pe cer". A avut tot ce işi putea dori un copil şi mai mult decăt atăt. Dar cel mai mult şi mai mult a avut iubirea incomensurabilă a părinţilor săi. A fost minunea lor, sprijinul lor la bătrăneţe, bucuria şi satisfacţia vieţii lor. Iar Marica i-a iubit la fel: fără măsură. Ii mai iubeşte şi astăzi: "Să fi trăit ei, eu să nu mai fi existat!".

La 15 august 1943 a apărut in viaţa Mihaelei şi a lui Fănică Luca minunea: Marica. Un copil "cu stea in frunte". Â

I-au lipsit "doar luna şi soarele de pe cer". A avut tot ce işi putea dori un copil şi mai mult decăt atăt. Dar cel mai mult şi mai mult a avut iubirea incomensurabilă a părinţilor săi. A fost minunea lor, sprijinul lor la bătrăneţe, bucuria şi satisfacţia vieţii lor. Iar Marica i-a iubit la fel: fără măsură. Ii mai iubeşte şi astăzi: "Să fi trăit ei, eu să nu mai fi existat!".Â

Cănd ingerul blond a venit pe lume, viaţa celor doi şi-a găsit un alt rost. Tot ce se muncea se muncea pentru Marica (Marica purta, de altfel, numele mamei lui Fănică Luca, pe care acesta a adorat-o). Tot ce se făcea se făcea pentru Marica. Tot ce se străngea se străngea pentru Marica. Marica era viaţa şi lumea lor. Doamne fereşte să se intămple ceva copilului!

Citește pe Antena3.ro

Șefa partidului lui Călin Georgescu, reacție violentă în fața jurnaliștilor, în prima zi în Parlament

CĂND A DISPĂRUT MARICA. Odată Fănică Luca era să moară de inimă rea. Marica avea vreo 6 ani. Era Ajunul Crăciunului. Au plecat amăndoi in oraş, apoi ea a vrut să rămănă să se joace cu o fetiţă din cartier, Rodica Săndulescu. Fănică a lăsat-o. Fetiţele s-au dus la două străzi mai incolo de Intrarea Verde, să se joace acasă la Rodica. S-a făcut tărziu, nimeni nu ştia nimic de Marica. Au dat semnalmentele ei la miliţie, au dat de ştire la toţi cunoscuţii, la toată familia. Fănică Luca era disperat. A plecat de acasă in cămaşa de noapte şi cu o scurtă cu care stătea prin casă. Alerga pe străzi şi striga: Marica lu’ tata! Nimic. A ajuns la radio. "Sunt disperat, mi-a dispărut fetiţa! Trebuie să o daţi pe post!" Cei de la radio s-au codit, iar Fănică - gata-gata să se ia la bătaie cu ei. Marica povesteşte şi răde. "Jucăndu-mă eu cu Rodica Săndulescu, radioul era deschis, musafirii nu aveau gănd şi timp de noi. La un moment dat Rodica zice: "Ia auzi, vorbeşte de tine!".Â

Pe la 1 noaptea, familia Săndulescu şi-a adus aminte că este Marica in vizită. Marica nu a fost pedepsită. "Nu m-au pedepsit; cănd mă lua mama, cănd mă lua tata." "Dacă nu apăreai era clar că nu mai trăiam nici unul dintre noi; tu eşti viaţa noastră!" Nu puteau să trăiască despărţiţi! "Eu am dormit cu părinţii mei in acelaşi pat pănă la 18 ani!" Fănică Luca trebuia să ştie tot ce mişcă in viaţa Maricăi. Marica trebuia să fie frumoasă, ingrijită, invăţată, trebuia să ştie să cănte la nai, la pian. Ea, minunea-minunilor, trebuia să fie perfectă! Era prinţesa din Intrarea Verde numărul 4.

CĂND A PLECAT FĂNICĂ. Mihaela le spunea părinţilor săi pe nume: Mihaela şi Fănică. Sau Fănicuţă, sau Buzică… Odată… era să moară Marica. Fănică a plecat in turneul cel lung, de 90 de zile, prin Asia. "In ’54 a fost turneul. Eu nu am fost obişnuită cu durata mare a plecărilor lui. A plecat cu Orchestra Barbu Lăutaru şi a avut un success nemaipomenit. Solişti erau tata şi Aurelia Fătu-Răduţu. Ionel Budişteanu era dirijorul, Ioan Văduva cu fluierul, Luţă Ioviţă cu taragotul. Au plecat cu avionul şi s-au intors cu trenul, pentru că unii dintre componenţii orchestrei erau suferinzi cu inima. In turneul acesta din Asia au avut şi medic, profesorul Constantinescu, cardiolog. Noi primeam corespondenţa acasă, iar lui cănd ii scriam le trimiteam prin ambasadele ţărilor in care avea turnee. Turneul a fost foarte greu, pentru că ei au trecut şi in Coreea, şi atunci era şi conflictul să se separe Coreea de Nord de Coreea de Sud. Ne spunea că trece prin tranşee, că este greu. Pe lăngă astea mai avea şi grija să-i cumpere mamei mele o haină. Mămica i-a dat un eşantion să-i cumpere o haină de astrahan persan; el a ajuns pănă la Marea Galbenă, a cercetat toate magazinele, dar nu a găsit, a cumpărat alte haine, mult mai valoroase decăt ce voia mămica, dar…"

Marica avea atunci 11 ani. Despărţirea de tatăl ei a fost cumplită. Mama ei o surprindea zilnic plăngănd, cu fotografia tatălui ei in braţe, sau rugăndu-se in faţa tabloului lui Fănicuţă, ca in faţa unei icoane. Mihaela ajunsese să ia tablourile de pe pereţi. "Am făcut hepatită. In fiecare zi dădeam telefon la conducerea filarmonicii şi spuneam: «Domnul director, vă rog frumos, mi-e dor de tăticul meu, să-mi puneţi un avion la dispoziţie!» Oftam şi plăngeam după tăticul meu. «Unde e Buzică al meu?» Chiar dacă eu m-am imbolnăvit, mama nu i-a scris nimic din toate acestea tatălui meu. El nu avea voie să ştie de necazuri, de probleme; totul bine şi frumos."

INTOARCEREA. In sfărşit, vine şi ziua revederii. Toată lumea, aşa cum se obişnuise, mergea la gară să-l intămpine pe Fănică Luca. Toţi cumpăraseră flori, numai o rudă nu, şi au dat pe la o florărie să nu păţească ruşinea. Cănd au ajuns la gară, Fănică nu mai era! Au fugit repede după el acasă, iar el, bosumflat, se inchisese in cameră! Acasă fuseseră făcute pregătiri peste pregătiri, scara interioară cu covor persan; fripturi, sarmale… ce nu măncase in perioada de 90 de zile. "Dacă am văzut că este supărat numai ce m-am dus la el şi i-am spus «Tu ştiai că sunt bolnavă?» Cănd a auzit că am fost bolnavă nu s-a mai ţinut nici o sărbătoare. Toată lumea a plecat. «Tot ce am adus e al tău!» Şi s-au impăcat!

Prin anii ’63-’64 căntau impreună pe scenă. "Cănd căntam cu el eram in culmea fericirii, nu aveam voie să greşesc, eram degajată, dar eram şi extrem de atentă să nu greşesc; el spunea: nu e nici o problemă, tăticule, reluăm. A avut o ţinută extraordinară, ţinea naiul intr-un mod elegant. Impecabil! Asta am văzut la el, iar tremolul lui era cevaaaa…", spune fiica lui.

Marica a renunţat să mai cănte la nai, asta după o colaborare de şapte luni cu Teatrul "Constantin Tănase". Semnase chiar şi contracte in Turcia şi in Franţa, la Paris, dar nu a mai plecat de teamă ca părinţii săi, dar mai ales Fănică, idolul ei, să nu moară de inimă rea. La 8 martie 1970 a fost ultima oară cănd Marica a căntat la nai. "Să ştiţi, Fănică Luca a fost singurul dintre inaintaşi care a adus naiul la valoarea deosebită, absolută!", incheie Marica, copilul cu stea in frunte, astăzi mamă a trei copii deosebiţi: Rareş, Oana şi Bogdan.

Cănd eram Cu "Buzică" pe scenă aveam mari emoţii

Marica răscoleşte prin amintiri, prin fotografii, şi frănturi de poveste se alătură. "Aici sunt cu tata in studioul de concerte al radioului. Dirija Sile Dinicu, orchestra de muzică uşoară a radioului. Uite-l şi pe Ionel Dinicu, nepot de-al lui Grigoraş Dinicu, şi cu o formaţie căţiva inşi - Ionel Dinicu cu viora, care ne acompania pe noi amăndoi. Aveam mari emoţii cănd căntam cu Buzică." Dacă tot vorbeam de colaboratori: "Tata mai mergea in turnee cu Electrecordul, erau in echipă Mircea Crişan, Fraţii Grigoriu, Roxana Matei, Gigi Marga, Lavinia Slăveanu. Dinu Şerbănescu, Jan Ionescu, pianişti mari (cu jazz). La televiziune a căntat cu Nicu Stănescu, cu Budişteanu."