Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Gîndul că va fi să vie o zi, o seară, o oră, un prilej care
ar putea înlesni intersectarea privirilor, ideilor, glasurilor, trăirilor” îl
emoţiona profund...
“Gîndul că va fi să vie o zi, o seară, o oră, un prilej care ar putea înlesni intersectarea privirilor, ideilor, glasurilor, trăirilor” îl emoţiona profund...
L-am întrebat pe maestrul Nicu Alifantis cum l-a cunoscute
pe un alt maestru al folk-ului: Florian Pittiş. Înainte de a-mi povesti m-a
atenţionat că Moţu nu a fost doar un maestru al genului, ci unul dintre marii
artişti ai României: “Întîlnirea cu o astfel de personalitate lasă urme pentru
totdeauna. În 1974, cînd l-am întîlnit pe Pittiş la Cenaclul Flacăra, la
debutul meu, nu m-a agreat foarte tare, votînd împotriva intrării mele în
Cenaclu”, îşi aminteşte Nicu Alifantis. “Această relaţie rece a durat pînă în
1976, cînd în urma lansării cîntecului meu Imn (Trăiască România), a venit la
mine, mi-a întins mîna şi de-atunci ne-am împrietenit. A fost una dintre cele
mai frumoase relaţii profesionale care, după anii ’90, s-a transformat într-o
frumoasă prietenie, devenind apropiaţi ca fraţii.”
ÎN URMA SA. Cu
siguranţă, Moţu s-a grăbit să plece dintre noi. Ne oprim... tragem cortina şi
descoperim amintirile: “Aş începe cu single-ul Nicu Alifantis & Florian
Pittiş din 1978, spune Nicu Alifantis, aş continua cu întîlnirile de pe scena
Cenaclului, apoi cu întîlnirile din teatru, cu statul la o bere, cu discuţiile
interminabile pe teme muzicale şi nu numai, şi aş încheia cu două dintre cele
mai proaspete şi frumoase amintiri; în 2006 – cînd ne-a obligat pe mine şi pe
Anca, soţia mea, să mergem cu el şi cu Anda, soţia lui, în Germania la Rolling
Stones şi mai apoi la Paris în 2007, să vedem Bob Dylan.”
Indiscutabil, Moţu va rămîne un idol printre şi pentru noi, prin tot ceea ce a făcut. “Noile generaţii au mare nevoie de modele, iar Florian Pittiş e, de departe, cea mai bună alegere. Tînăra generaţie iubeşte nonconformismul... stare cu care Moţu se identifica. O viaţă întreagă a purtat părul lung, blugi şi tenişi. Nu-i puţin lucru să ai spiritul vîrstei de 20 de ani şi înţelepciunea minţii de 60!”, este de părere Nicu Alifantis.
CINE SE GRĂBEŞTE. Poate că e greu să vorbeşti despre momentele hazlii cu şi
despre Moţu. Ne amintim de el cu drag, nostalgie şi... poezie, dar mai ales cu
lacrimi şi zîmbet. Avem certitudinea că asta ar fi dorinţa lui: să-i zîmbim vieţii:
Nicu Alifantis ne dezvăluie în continuare un astfel de episod: “Fabuloase erau
glumele lui care ulterior deveneau folclor. Moţu a fost un fumător înveterat. Cînd
au apărut inscripţiile de avertizare pe pachetele de ţigări, a comentat o dată
una dintre ele care spunea: «Fumatul ucide lent!», la care Moţu dă pe loc
replica – «Dar cine se grăbeşte?!...»“
CONTRASTE MĂREŢE.
La final, gîndurile maestrului Alifantis cu şi despre Florian Pittiş: “A fost o
dată,/ Ariel,/ Bufonul,/ Puck cel neastîmpărat,/ Îndrăgostitul,/ Visătorul,/
Rebelul,/ Marele încăpăţînat,/ Mica Enciclopedie,/ Poetul,/ Trubadurul,/
Filozoful, Umoristul,/ Prietenul şi/ Frate al meu…” (O altă poveste)
Citește pe Antena3.ro
Partizan al tuturor celor ce sfruntau şi sfidau toate cele lumeşti rînduite. O compoziţie perfectă de contraste în toată măreţia lor. Mi s-a părut a fi întruchiparea a tot ce-mi puteam imagina despre cum arată cineva, căruia i-a pus Dumnezeu mîna pe cap. Pe cît treceau anii, pe-atît mai mult se adînceau emoţiile întîlnirilor. Nu putea fi ceva mai minunat! Pe cît trecea vremea, pe-atît mi-era mai clar că acela ce fusese o poveste devenise o altă poveste, pentru că înţelepciunea pusese stăpînire peste mintea sa, iar făptura sa strălucea de forţă şi frumuseţe.
VISĂTORUL GÎNDITOR. Pe neaşteptate, neastîmpăratul, visătorul
devenise gînditor, rebelul încăpăţînat se preschimbă în înţelept, iar cel ce
înfrunta în omul bun se transformă. Glasul lui îmi umplea auzul pînă la durere,
o plăcută şi emoţionantă durere, iar făptura sa cu contur medieval făcea să se
reverse lumina peste toţi din juru-i, învăluindu-ne cu o pace atît de deplină,
încît mă minunam şi mulţumeam Celui de Sus că puteam respira acelaşi aer cu un
astfel de Om…: “Florile albe şi/ Lacrimile plînse-n rouă îmi par/ Ofrande mult
prea puţine./ Ramura asta privind lîngă El/ Inima-mi face mai repede să bată./
Acacia să fie?/ N-aş vrea şi totuşi e; nedreaptă realitate!/ Mă trece un fior/
O, Doamne, cînd mă gîndesc că doar/ Tu hotărăşti cînd vieţii-i pui/ Un punct atît
de dureros!.../ Prietene,/ Iertare-ţi cer că pentru o vreme,/ Tăcerea se aşterne/
Timidă peste noi./ Îngenunchez în faţă ta/ Şi-ţi spun în şoaptă, că te iubesc
ca pe un Frate!” (Acrostih)
