Un om deschis, fără nazuri

Martori ai unor vremuri pe căt de grele, pe atăt de frumoase, Cristina Stamate, Sergiu Nicolaescu, Lidia Boieriu şi Nicu Constantin.

Actriţa Cristina Stamate este legată de Gil Dobrică de "căteva mici fleacuri" pentru alţii, dar importante pentru artistă. "El stătea in fosta mea casă. A cumpărat garsoniera in care am locuit eu cu soţul meu timp de zece ani, lăngă Palatul Telefoanelor. Tot timpul şi mai ales după ce s-a stins, cănd treceam pe acolo, ii urmăream amintirea in casa comună." Au fost in multe turnee impreună. "Intr-un turneu cunoşti bine un om. L-am văzut acţionănd de dimineaţă pănă seară, i-am văzut eleganţa cu care nu deranja pe nimeni niciodată. Nu il simţeai pe Gil in turneu, nu a avut niciodată nici hachiţe, nici graţii de artist. Era bine educat de la mămica lui din Oltenia. Era chiar expresia perfectă a acestui lucru care se spune de obicei despre artişti, cred că pentru asta nu avea pensie, nimic, pentru că nu ştia să se ocupe de toate lucrurile astea. Ştia să cănte şi avea senzaţia că toate celelalte lucruri trebuie să le rezolve altcineva, nu el. Era sensibil, avea o inocenţă copilărească. Eram Vărsători amăndoi, născuţi in februarie şi, de cănd mă ştiu cu Gil, ne salutam impreună, el a inventat formula: «Bună ziua!/Bună seara, Februarie!». Nu aveam niciodată nume. Imi spunea Februarie, pentru că eram născuţi in aceeaşi lună, şi eu ii răspundeam la salut in acelaşi fel. Cănd am auzit că a murit am avut o străngere de inimă şi, jur, cu vorbe a fost in mintea mea un fel de spaimă: «A murit Februarie!». E imposibil de altfel, februarie e doar o lună şi nu moare niciodată, din păcate doar noi murim.

El nu era pragmatic, ştia foarte bine ce face şi cănd işi negocia un contract, sigur că nu jupuia niciodată, pentru că era artist, nu avea legătura asta cu pămăntul: «Alo, aici planeta Pămănt!». El, nu. Plutea. Din păcate, a fost extrem de strămtorat financiar, şi asta m-a durut intotdeauna. Sigur că intrebări pot fi multe, de ce nu s-a angajat la un teatru?, eu ştiu?! Dar mă durea inima, era special, toţi suntem unici in felul nostru, dar el chiar avea un fel de emisie vocală. Era un copil mare şi generos, şi bun cum nu sunt mulţi dintre artişti."

46, LA PANTOF. Actorul Nicu Constantin l-a cunoscut pe Gil cănd acesta a venit in Bucureşti: "Nu mai ţin minte anul, prin ’68-’69. Eu aveam programe la Continental. Cănta formaţia lui Nanci Brandes, Roşu şi Negru, de la Iaşi, era pentru prima dată cănd căntau in bar. A venit un băiat, l-am văzut aşa inalt, avea 46 la pantof, cu nas mare, slăbuţ, uscat. «Cine e, băiatul ăsta, măi Nanci?», «Păi nea’ Nicu, e oltean, e de prin Craiova, de la Dăbuleni de undeva». Aşa era atunci, trebuia să ştii de unde il cunoşti pe om. «Bine, să-l punem să cănte să vedem ce ştie!» Băiatul ăsta avea un fel de imitaţie a lui Ray Charles şi a lui Nat King Cole. «Mă, dar pe romăneşte nu ştie?»". Gil nu avea haine cănd a venit in Capitală, "era sărăcuţ şi imi aduc aminte că apoi am căntat in Bar Atlantic şi primul costum de haine i l-a făcut un şef de bar, Eugen Stoia, care, ca şi Viorel Păunescu, era la Intercontinental. Iubeau artiştii. Cănd a inceput să-l măsoare, intra mai mult, şi la pantofi la fel, că era inalt, s-a băgat mult in el. Gil a zis cănd l-a văzut: «Nu-l port, domne, că stă pe mine ca şaua pe vacă». El se imbrăca mai sportiv, iar pe vremea comuniştilor nu te prea lăsau să cănţi cum vrei tu, in blugi, trebuia să ai costum", mai povesteşte Nicu Constantin. Cu piesa "Hai acasă" a făcut succes. "Avea şi un pas interesant. Atunci am descoperit că are un talent care s-a confirmat intre timp, pe urmă am mai colaborat şi pe Litoral. L-am luat in spectacolele mele, nu era angajat, ci colaborator şi mergeam in turneu. Făcea mişcare. Era un tip activ. E foarte greu să stai singur intre patru pereţi şi să nu comunici cu nimeni. In ultima perioadă o ducea foarte greu, pentru că el nu a ascultat de mine cănd l-am sfătuit să se angajeze la noi, la Teatrul Tănase. «De bine de rău, de acolo străngi şi tu un ban, ajungi la o vărstă şi ai de-o pensie, iţi bate la uşă o dată pe lună.» N-a vrut! A dus-o greu in ultima vreme, dar il mai ajuta primarul de la Sectorul 2, Onţanu, il mai chemam pe la spectacole, se descurca, dar foarte greu. Deprimarea te imbolnăveşte. El rămăne acolo pe locul lui in galeria căntăreţilor din generaţia lui", susţine actorul Nicu Constantin.

OCCIDENTALUL. Sergiu Nicolaescu l-a cunoscut pe Gil Dobrică la mare in anii cănd erau multe cehoaice blonde in zonă. "Eram şi eu june prim, era şi el tănăr. El era cu 15 ani mai tănăr. Era normal să caut pentru «Nea Mărin miliardar» un căntăreţ cu temperament, ori el era de departe omul care se mişca mult şi se mişca bine. Ca să spun aşa, un tip occidental. Liber, fără inhibiţii. Era un om deschis, fără nazuri, fără pretenţii stupide, genul de coleg adevărat, cald, modest. Ne-am inţeles perfect, fără probleme. Mulţi căntăreţi au protestat că eu l-am distribuit pe el, dar nu-mi păsa, avea un succes nebun şi aveam nevoie de atmosferă.", a conchis Sergiu Nicolaescu.

CU MAGNETOFONUL DUPĂ EL. Redactor muzical la Radio şi TVR, Lidia Boieriu vorbeşte despre prima ei intălnire cu Gil Dobrică. "Prima colaborare cu Gil Dobrică este incărcată de emoţie pentru mine, deoarece rememorez vremuri extraordinare. Era imediat după cutremurul din 1977, abia mă angajasem la TVR ca redactor muzical, iar Gil venea după experienţa cu Teatrul Bulandra şi Cenaclul Flacăra. Mi-au plăcut vocea lui, temperamentul, gusturile muzicale. El nu intrase niciodată intr-un studio de inregistrare, era prima dată. Am stat de vorbă mult timp şi m-a impresionat, că venise cu un magnetofon imens Tesla, şi cred că avea opt sau nouă role cu Ray Charles, idolul lui, pe care le cunoştea pe dinafară. Eu veneam cu cunoştinţele mele in domeniul muzicologiei, iar el cu dragostea nemărginită pentru muzică. Vă spun, in 45 de ani de redacţie muzicală in televiziune şi radio nu am mai intălnit un alt interpret care, cu un singur căntec, să ajungă nemuritor, aşa cum a fost Gil Dobrică. A inregistrat atunci «Hai acasă», melodia lui Ray Charles, pe versurile lui Aristide Mircea, care acum locuieşte in SUA, şi «Unde a fost visul». Atăt, două piese. Alături de grupul 5T, condus de Mihaela Boboc, o profesionistă desăvărşită, şi orchestra condusă de Alexandru Wilmany. A fost inceputul colaborării noastre, mai departe el lucrănd cu Ovidiu Dumitru. Era un om foarte modest, bun, prieten inimos, cu suflet de copil, uneori naiv. A inceput să cănte la baruri, la Melody, la Atlantic, la Doina, erau la modă atunci. Vara pleca la mare de la inceputul sezonului. De ce nu avea apariţii la televizor, de ce nu mergea la festivaluri? Era reprezentantul muzicii americane, iubea muzica neagră, cănta in engleză, avea şi piesele lui proprii. Prieten bun cu toţi soliştii, un personaj unic. Apreciat de tinerii de atunci, apreciat de Nicu Ceauşescu, cu care era prieten. Un fenomen, dar şi un insingurat, care nu a avut o viaţă sentimentală permanentă. Il interesa doar muzica, singura lui pasiune adevarata . Lumea barurilor era lumea lui. A avut mare popularitate, aş spune apropiată de cea a lui Dan Spătaru. Nu ţinea nimic pentru el, le oferea tuturor ceea ce căştiga."

"Locuia intr-o garsonieră modestă, şi din ceea ce căştiga nu ştiu dacă folosea ceva pentru el. Era foarte milos şi lua tinerii interpreţi, care abia se lansau şi nu aveau angajamente, şi le dădea de măncare. Era, dacă pot să spun aşa, un fel de prinţ al săracilor" Lidia Boieriu "Avea succes la femei. Cehoaicele erau nebune după el. Era temperamental, mai avea atuul că era căntăreţ, avea o anumită aură şi era viril. Se spune că bărbatul nu trebuie să fie frumos, iar el avea nasul mare. Dar ce să vorbim, avea mare succes la femei" Sergiu Nicolaescu "E foarte greu să stai singur intre patru pereţi şi să nu comunici cu nimeni. In ultima perioadă de timp o ducea greu. L-am sfătuit să se angajeze la noi, la Teatrul «Tănase». «De bine de rău, de acolo străngi şi tu un ban, ajungi la o vărstă şi ai de-o pensie, iţi bate la uşă o dată pe lună.» N-a vrut!" Nicu Constantin

Ca artist, eşti fragil!

Cristinei Stamate ii venea să-l zgălţăie de umeri, "să-l trezesc la realitate, să incerc să-l fac să alerge puţin pentru o posibilă pensie, după acei ani de muncă. Ii spuneam: «Du-te, Gil, scoate de acolo, du-te unde ai lucrat!». Spunea da, dar eram sigură că nu va face nimic, ridica din umeri a neputinţă. Toţi cred că tu, ca artist, eşti fragil, dezorientat şi incapabil să te aperi, dar poate ar trebui să existe ceva, un sindicat, care să se poată ocupa şi de genul acesta de artişti care… săraci, singuri şi trişti murim cu toţii".

Modestie dublată de talent

"L-am cunoscut pe Gil pe vremea in care aveam spectacole la Teatrul «Bulandra», cu Ion Caramitru şi trupa Sfinx. Pe el l-a adus Dan Andrei Aldea acolo şi a rămas impreună cu noi. Invăţa la seral şi uneori, cănd aveam spectacole mai multe, rămănea şi dormea in teatru. Era un om deosebit, un coleg extraordinar, un om foarte cald şi un bun prieten", spunea Florian Pittiş despre Gil Dobrică. Era permanent dornic să se perfecţioneze şi a fost iubit pentru simplitatea şi modestia lui, dublate de talent şi de pasiunea nebună pentru muzică."