Unii aleargă prin viaţă

Redactor muzical la Electrecord o bună perioadă de timp, Romeo Vanica a realizat singurul disc al lui Gil Dobrică de dinainte de Revoluţie.

Muzica sferelor

Redactor muzical la Electrecord o bună perioadă de timp, Romeo Vanica a realizat singurul disc al lui Gil Dobrică de dinainte de Revoluţie.

Gil Dobrică a fost un artist căruia nu i s-a făcut nici cea mai mică reclamă, dar toată lumea ştia cine e. Era foarte indrăgit. "Mi-a făcut o impresie extraordinară, spune Romeo Vanica. Nu sunt oltean, dar iubesc oltenii. Cunosc Oltenia destul de bine, am fost in diferite jurii, in deplasări. Gil era un oltean atipic din punctul meu de vedere. Nu era gălăgios, nu era guraliv, nu avea verva aceea oltenească. Acestui oltean nu numai că-i plăcea, dar respira muzica neagră prin toţi porii, de parcă se născuse in Connecticut. Dacă Mark Twain l-ar fi cunoscut, ar fi scris pentru el «Un oltean la curtea regelui Arthur». Un tip foarte blănd, sincer, care spunea deschis: «Asta cănt, asta ştiu, asta mă reprezintă: Ray Charles şi Otis Redding». Cum a auzit el la Craiova, că pănă la urmă era un om simplu, dacă vreţi, cum a intrat el in contact cu această muzică, pe care să ajungi să o inţelegi ai nevoie de o pregătire, nu-mi dau seama, precis a fost vorba despre un dar natural, s-au intălnit undeva Sus nişte planete."

O PIESĂ. Gil Dobrică a recunoscut nu o dată că Romeo Vanica este singurul care i-a dat o piesă. "Cu muzica pe care o făcea trebuia să cănte underground prin baruri, cluburi, in turnee. Televiziunea il respingea, Electrecordul la fel, toate instituţiile de propagare a muzicii nu se puneau de acord să-l promoveze. I-am dat o piesă pe care o scrisesem pentru Gabi Drăgan, dar care nu intrunea condiţiile. Aşa că atunci cănd l-am auzit pe Gil mi-am zis: «Doamne, ce voce are băiatul ăsta!». In sfărşit, un căntăreţ care cănta in stil american. Era o orchestraţie plină, stil Brenda Lee, şi am inregistrat-o la radio. Cu chiu, cu vai, bineinţeles că nu s-a difuzat aşa mult, dar el a ţinut minte şi spunea mereu: «Romeo Vanica, singurul care mi-a intins o mănă». Piesa se numea «Sinceritate». Era o plăcere să lucrezi cu el. Cred că nu ştia prea bine limba engleză, dar mimetismul acesta mergea aşa departe, incăt ceea ce cănta suna mai adevărat ca in Tenneessee. Aşa l-am cunoscut pe Gil."

SPORTIV. "Prin 1978 m-au chemat intr-un juriu la Vaslui. M-am cazat la un hotel central şi am decis că n-ar fi rău să iau aer, să mă plimb puţin. Cănd am ieşit am văzut un autocar cu un turneu de muzică uşoară, care avea un spectacol sau două acolo. Au inceput să coboare Mirabela, Cornel Constantiniu... Pe afiş l-am văzut şi pe Gil. Nu ştiu pe cine am intrebat, pe Bela cred: «Unde e Gilache?». «Tu nu ştii», mi-a răspuns aproape supărată că sunt aşa neştiutor. «La orice turneu, cănd ajunge autocarul la vreo 5-6 km depărtare de oraş, Gil işi pune treningul, coboară şi vine alergănd». De la statuia lui Ştefan cel Mare, dacă ştiţi drumul spre Vaslui, el a venit alergănd. L-am aşteptat 20 de minute şi a venit. Eu chiar nu-i cunoşteam latura lui de sportiv. Asta explică felul in care se raporta Gil la lume.", povesteşte Romeo Vanica.