Cu Isai pe rîu în jos

Personajele povestirilor lui Leşe sînt dintr-acelea care merg în viaţă pe drum fără abateri. Oameni pe care ţi-ai dori să-i cunoşti.

Tîrgu Lăpuş. Grigore Leşe. O po­ves­tire plină de haz. O is­torisire cu oa­meni simpli, maramu­re­şeni. Oameni care fac specta­colul vieţii. Leşe a reuşit să ia de la ei acea sămînţă ce poate naşte o hore de-o frumuseţe aproape nereală.

RÅCHITA SU­PĂ­RA­TĂ. “Într-o joi de tîrg, Isai coborîse în oraş să-şi cumpere cele trebuitoare. Lu­me multă, animale, căruţe... forfotă mare. Oamenii alergau dintr-un loc în altul fără nici un rost. Prin ceaţă, soa­rele se strecura greu şi pro­iecta pete ciudate de lumină peste Tî­rgu Lă­­puş. Pe as­cuns, pîl­curi de băr­baţi îşi înecau necazul într-o oiagă de horincă sau de cîcău, un fel de poşircă adusă de pe la sate. Asistasem la acest spectacol de nenumărate ori, în special în joile de tîrg, dar atunci ceva îmi spunea că voi fi martorul unei întîmplări memorabile. Am trecut podul şi am dat de alţi prieteni ai lui Bachus, care m-au îndemnat să o luăm pe lîngă rîu, să povestim la o sticlă de spumos. Pă­şeam cu greu pe cărarea care ducea la Răchita Su­pă­rată, unde alţi băndaşi aveau obi­ce­iul să ascundă băutură într-o scorbură. De data aceas­­ta noi eram fruntaşi: Ra­du Filip şi Aurel din Lă­puş făcuseră rost de o fele. «Dă de-acole», zic eu. Era sa­lutul nostru la băut. Po­ves­team, cîntam, glumeam, fă­ceam politică, da ce nu fă­ceam... Dintr-o dată vedem pe malul celălalt un om bă­trîn. La prima vedere nu îl recunoaştem, dar începem să dăm cu presupusul. Aurel din Lăpuş zice: «Îi Isai. Mere la f....». «Nu cred», zic eu. «Ba», zice Aurel. «Punem pariu?» «Îi prea bătrîn», spun eu”.

BĂTRÎNII VOIOŞI. “Isai păşea apăsat pe lîngă rîu. Avea traistă şi clop de paie. Cam la douăzeci de metri în spatele lui îl urma cu frică o bătrînă. Din cînd în cînd bătrîna se oprea. Avea desagi în spate, că şi ea fu­sese la tîrg. Dintr-o da­tă, Isai se opreş­te şi zi­ce: «Hai, hai odată futu-ţi maica, mîneta». Bătrîna grăbeşte pasul. Îi sprintenă, mult mai tînără decît Isai. Ajunşi la locul dorit, se opresc. Isai inspectează în­de­lung zona: se uită pe sus, apoi în stînga, în dreapta şi, în sfîrşit, găseşte culcuşul potrivit. La rîndul nostru, şi noi aveam o poziţie strategică, de unde vedeam tot. Se pune Isai jos şi scoate horinca. Baba scoate slănina. Mănîncă şi beau. Apoi o sărută apăsat pe babă şi se apucă de zdrăngălit. Traista îi sărea de un metru... Noi ne uitam şi ne minunam... Supărat că am pierdut pariul, strig: «Isaaai, treci acasă». Lui Isai i s-o depărut că o au­zit ceva, da şi-o mînat rîndul. Cînd s-o-nfocat a doua oară, am strigat din nou: «Isai, treci acasă». Bătrînul se opreşte ca trăznit. Se uită din nou la stînga, la dreapta, apoi spre cer. Baba, numa cu ochii la traistă, să-i fure banii. Cînd am strigat a treia oară, baba a luat-o pe Valea Morii către Dobric, iar Isai s-a întors pe unde a venit. La capătul podului i-am ieşit în drum. Isai venea senin, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. «Isai, te spui la fecior. Ce-ai făcut pe lîngă rîu?» «No, ce vrei şi mnieta. M-am omenit şi io.» Am băut un pahar de horincă împreună şi la plecare mi-o horit aşa: «Iubeşte-mă mîndră dragă / Cîtu-mi cămeşa neagră / Că dacă m-oi primeni / Multe mîndre m-or iubi».

“Prin ceaţă, soarele se strecura greu şi proiecta pete ciuda­te de lumină peste Tîrgu Lăpuş. Pe as­cuns, pîlcuri de băr­baţi îşi înecau ne­ca­zul într-o oiagă de horincă sau de ­cîcău, un fel de poşir­că adusă de pe la sate”

Grigore Leşe