Cerul şi fraţii

Înalt Prea Sfin­ţitul Teodo­sie Petrescu, Episcopul Tomisului, evo­că personalita­tea poetului născut la Pererîta.

Ierarhul Tomisului a avut bucuria să-l cunoască pe poetul Gri­­gore Vieru, să stea de vorbă de mai multe ori şi să-l asculte în manifestări directe, în momente de săr­bătoare. 

LIBER. ÎPS Teodosie ne-a mărturisit: "De fiecare dată am fost copleşit de profunzi­mea gândirii sale. Era un trăitor al sentimentelor creştine şi patriotice deopotrivă. El simţea, cu adevărat, ţara noastră ca pe o mamă; în România, de câte ori venea, se simţea ocrotit şi în largul său. I se părea că orizontul de aici este cu mult mai larg decât cel din Basarabia, unde, parcă, nu avea întreaga libertate a spiritului. Grigore Vieru era creştin cu mintea şi inima deopotrivă, îşi iubea semenii cum se iubea pe sine sau, poate, se jertfea mai mult pentru semeni decât avea grijă de sine; ardea ca o flacără de dorul de a fi inclusă Basarabia în ţara-mamă, România. Nu putem să des­prindem vreodată Basarabia de Grigore Vieru şi nici sensibi­litatea cea mai evidentă nu o putem înţelege fără să-l fi cunoscut pe poetul Grigore Vieru, să-l fi ascultat, să-l fi simţit cum el împăr­tăşeşte românilor din ţară şi din cealaltă parte de ţară, Basarabia, sufletul, inima, dorul, credinţa şi dragostea sa. Când recita, versurile erau un balsam pentru suflet, iar când vorbeai cu Grigore Vieru simţeai că ai intrat în comuniune cu cineva plin de înţelepciune, de raze de lumină, ca într-un templu. Prin cuvintele pe care le rostea, credinţa i se revărsa precum un şuvoi. De aceea l-am preţuit în mod deosebit şi l-am socotit poetul cel mai sensibil; nimeni altcineva nu era în stare să exprime cuvinte atât de calde. Când vorbea, simţeai cum pulsează inima lui pentru Dumnezeu, pentru semeni şi ţară. Grigorie Vieru este cel care ne-a lăsat cea mai frumoasă poezie despre moarte. O poezie în stilul său filosofic profund, dar care ne arată că moartea nu trebuie să fie o înspăimântare, ci o uşă spre Dumnezeu, aşa cum ne arată şi Sfinţii Părinţi. Veşnică să-i fie pomenirea, iar noi să-l pomenim cu evlavie, cu dragoste frăţească, cu acea nădejde că, dacă a plecat din viaţa aceasta, îl primeşte Părintele Îndurărilor. Dorul de fraţii români să-i fie purtat de îngeri înaintea lui Dumnezeu şi, de va fi aflat la Dumnezeu lumină şi bucurie, dorul său să ni-l trimită şi nouă mai departe pe razele harului. Dumnezeu să-l ierte!"

 

Tricouri cu autograful poetului

Emil Proşcan, primarul Mizilului, a fost unul dintre oamenii care i-au dăruit lui Grigore Vieru prietenia şi atenţia pe care le merita. "Acum doi-trei ani, a venit de sărbători cu soţia, i-am aranjat o vilă pe Valea Prahovei şi am mers acolo cu tinerii de la cenaclul nostru literar. Grigore Vieru le-a scris câte ceva la fiecare pe tricou. Acum şi le-au înrămat", ne-a povestit domnul primar.

"De la un timp ne petrecem viaţa prin spitale"

Emil Proşcan, primarul oraşului Mizil: "La 19 octombrie 2008, l-am avut oaspete la Mizil, a venit dintr-un spital din Chişinău, l-am aşteptat cu maşina în Bucureşti. Pe drum am vorbit cu Fănuş Neagu care şi el era în spital şi pe care îl invitam să vorbească prin telefon la dezbaterea noastră la care au participat mai mulţi scriitori. Si maestrul Vieru, când m-a auzit cu cine vorbesc, a cerut telefonul să vorbească. Şi a spus ceva absolut înduioşător: «Fănuş...! Ce faci, Fănuş, dragule? Şi tu, tot prin spitale? Vezi, de la un timp ne petrecem viaţa mai mult prin spitale, dar noi avem cuvântul şi ne retragem în el şi acolo ne e cel mai bine, dar lor, celor mulţi, ce le mai rămâne, săracii de ei...?». Ceva de genul ăsta... A doua zi la Casa de Cultură a povestit printre altele: «Când am împlinit 50 de ani, pentru că mă simţeam în putere şi mai aveam încă multe de făcut l-am rugat pe Dumnezeu să mă mai lase să trăiesc încă 10 ani. Şi Dumnezeu m-a ascultat şi m-a lăsat să mai trăiesc 10 ani, iar când am împlinit 60 de ani, i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că mi-a ascultat rugămintea şi, simţindu-mă încă în putere, i-am zis: Doamne, dacă poţi, mai lasă-mă să trăiesc încă 10 ani. Şi Dumnezeu m-a lăsat, iar la 70 de ani eu, sincer să fiu, mă simţeam încă în putere şi mai scriam poezii, chiar şi cântece, dar mi-a fost ruşine să-L mai rog pe Dumnzeu şi nu l-am mai rugat nimic»"

"Nu ştiu, zău, ce va mai fi"

Pe Emil Proşcan l-a frapat răspunsul la o întrebare de acum câţiva ani: "«Ştim cu toţii că nu de mult aţi fost victima unui atentat. Pe cine incomodează poezia şi persoana dumneavoastră?»  Răspuns: «Poezia mea şi eu personal incomodam, mai exact înfuriam, tot pe cei care ne-au omorât prin foamete în 46, 47 când ni se luase ultimul  gră­unte din pod, tot pe cei care semănaseră Siberia cu oasele noastre, tot pe cei care ne-au disturus biserica, doina, lim­ba, istoria.»"