Luarea în fiinţă

De prezenţa lui Grigore Vieru m-am împărtăşit şi eu în ultima toamnă a vieţii sale. Îmi spunea atunci ceva care m-a copleşit peste măsură, o întâmplare suprarealistă din vremea când sovieticii închi­seseră bisericile din satele basarabene.

Era noaptea de Paşte, iar mama lui, Eudochia, a scos afară tăvile cu păşti spre a fi sfinţite în dangătul de clopot românesc care se auzea de peste Prut la miezul nopţii. Ce mamă extraordinară trebuie să fi fost sfânta aceasta care ni l-a dat pe cel care nu putea decât să fie poet!

Îmi vine tot mai des în minte acea după-amiază în care l-am auzit vorbind de Basarabia lui cu durerea că nu e şi a noastră, îmi amintesc tot mai mult acea aură creată în jurul chipului său, mai tânăr decât îi era vârsta, şi pe care vedeam adunată toată suferinţa şi bucuria poporului care ni l-a dăruit. Şi m-am mirat în sinea mea că avea ochii albaştri şi părul rarefiat ca al unui copil alintat.

Şi mi se întipăresc tot mai mult în memorie versurile lui pe care, ca mulţi alţii poate, le descopăr şi mai valoroase acum după ce el a murit. "Uşoară, maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ". Şi nu voi uita niciodată cum Grigore Vieru ne-a spus că nu ne îmbrăţişează ci ne cuprinde. La plecare, şi-a desfăcut uşor coşul pieptului şi ne-a înghiţit în fiinţa lui.