Mitul Vieru

Poezia lui Grigore Vieru chiar poate face lumea mai bună.

Nu, ea nu poate parafa acte la notariat, nu poate face dreptate în tribunale, nu poate schimba ordinea socială. Ceea ce poate ea face e să ne înveţe arta de a iubi amurgul de vară, să descrie lucrarea albinei în floarea de tei, să institiue în codul moral "legea" lui Eminescu, să zuruie la urechea lui Dumnezeu pământul plin de morminte... Înlăcrimate, înnobilate de caratele suferinţei, poemele sale sunt forme de viaţă, mici energii desprinse din materia fiinţării noastre. În versuri simple şi calde, de o duioşie şi înţelepciune ancestrale, se regăseşte "sunetul ori­ginar" al neamului, spiritul arhetipal al omului acestui loc, suferinţa esenţializată a destinului său tragic: "Mamă, / Tu eşti patria mea! / Creştetul tău - / Vârful muntelui / Acope­rit cu nea. / Ochii tăi - / Mări albastre..."; "Pe ramul verde tace/ O pasăre măiastră, / Cu drag şi cu mirare / Ascultă limba noastră..."... (...)

Pe la sfârşitul anilor '80, l-am văzut pe poet îmbrăcat în toga mesianismului. Se deşteptase în el luptătorul şi profetul. Peste fragilitatea fiinţei sale a strălucit armura de războinic. Cu un temperament nebănuit înainte, l-am văzut săpând incendiare "inscripţii pe stâlpul porţii", demascând furios, cu vehemenţă "glontele internaţionalist", ambalând în metafore violente câte un "discurs electoral", înfăţişând întreaga dramă a Basarabiei posttotalitare. Tonul său solemn, plin de gravitate, era înecat în melancolie, interogaţie şi indignare. Epitetele sale brusc căpătaseră ascuţiş de săgeată otrăvită, iar în faldurii metafo­rei se ascundeau suave bucăţi de dinamită: "Sunt un om al nemâniei, / Lumii astea nestrăin. / Vin din munţii latiniei, / Deci, şi scrisul mi-i latin!"; "Ridică-te, Basarabie, / Trecută prin foc şi sabie, / Bătută ca vita pe spate, / Cu biciul legii strâmbate, / Cu lanţul poruncitoarelor strigăte! / Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!".

O dată cu trecerea timpului, s-a constituit mitul Grigore Vieru, aura sa poetică şi mesianică a crescut. Poetul a devenit, în chip firesc, simbolul renaşterii naţionale, figura tutelară a Basarabiei. Pentru mulţi, el simbolizează azi Poetul. Cărţile sale apar în tiraje mari, bucurându-se de o receptare şi de o popularitate fără precedent în acest spaţiu.

Grigore Vieru a apărut tocmai în momentul în care era aşteptat să vină, el fiind "predestinat" spre a umple un gol li­terar, dar şi unul istoric şi zodiacal. Puţini sunt poeţii care au un asemenea "noroc" şi o asemenea şansă.

Dar a plecat brusc, pe neaşteptate, smuls brutal dintre noi de mâna implacabilă  a destinului, tocmai când era cea mai mare nevoie de el. Nemuritoare rămâne însă creaţia. De azi încolo, nu el îşi va scrie cărţile, ci cărţile îl vor scrie pe el. În poemele sale vom culege mereu "crinii latiniei", în metaforele lor mereu vom găsi vopsele pentru oul de Paşti al neamului nostru crucificat, pâinea înrourată pentru ultima Cină.

Poeme calde, materne, limpezi, nesofisticate - Poezie cu ochi albaştri... E bine să le aibă asupra sa sufletul, atunci când trece prin vămile pământeşti.

Adio, iubite Poet! Bună dimineaţa, eternă Mirare!

Un om sensibil

Criticul literar Alexandru Şte­fănescu alcătuieşte un portret al marelui poet basarabean: "Poezia lui Grigo­re Vieru este expresia unei sensibilităţi ieşite din comun,  aproape dureroasă. Criticul literar care vrea să o analizeze simte o sfială, ca şi cum ar trebui să atingă o rană. Duioşia, delicateţea feminină, dorul sfâ­şietor de casa părintească, adorarea  mamei, apartenenţa sufletească irevocabilă la lumea satului, tonul tânguitor le-am întâlnit şi la Esenin. La Grigore Vieru apare în plus un sentiment de responsabilitate."

Poeziile păreau întotdeauna imnuri

"Poetul rus este un solitar, un fiu risipitor chinuit de nostalgia spaţiului pe care l-a părăsit. Po­etul român, chiar dacă foloseşte şi el verbele la persoana întâi singular, vorbeşte în numele unei întregi colectivităţi condamnate la înstrăinare. Cine doreşte să afle ce au păţit românii din Basarabia în perioada în care s-au aflat sub stăpânire sovietică trebuie să citească studii de istorie. Cine doreşte însă să afle ce au simţit românii din Basarabia în aceeaşi perioadă trebuie să citească poezia lui Grigore Vieru. În tradiţia lui Eminescu, deşi n-are nici pe departe aceeaşi anvergură ca poet, Grigore Vieru s-a situat de la început în centrul vieţii afective a comunităţii lui etnice, dovedind un remarcabil simţ al esenţialului. Fragil, copilăros, cu vocea sugrumată de un început de plâns, el îşi afirmă totuşi în poezie o atitudine de bărbat care nu-şi pierde timpul cu fleacuri. Chiar şi poeziile lui cele mai tandru-jucăuşe sună ca un imn: "Vârful cel mai ridicat/ E-al ierbii creştet./ Nimeni încă n-a zburat/ Mai sus de iarbă,// Peste vârful înverzit/ Prin care, tainic,/ Urcă laptele-ndulcit/ şi sfânt al vacii.// Cum să-nvingi? De ce să-nvingi?/ Străbunul are/ Alba rouă pe ferigi:/ Pe tine, mamă! (Iarba)", spune criticul literar Alex Ştefănescu.

• Costin Anghel

Emoţia regăsirii

Alex Ştefănescu: "Poetul se şi joacă uneori, dar nu cu cuvintele. Această seriozitate de artist a făcut o puternică impre­sie în România în anii '80, când au apărut în sfârşit şi la Bucureşti selecţii din poezia lui. Emoţia trăită de cititori era intensificată de gândul că mesajul în limba română venea dintr-un fragment din România pierdut în împrejurările celui de-al doilea război mondial şi supus decenii la rând unei rusificări forţate."