Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Intr-o altă răsuflare pămănteană am fost procuror criminalist şi crima făcea parte din fişa postului meu. Din codul meu profesional.
Intr-o altă răsuflare pămănteană am fost procuror criminalist şi crima făcea parte din fişa postului meu. Din codul meu profesional.
O fişă cam ingustă şi sumbră, măzgălită de moarte cu săngele victimelor fără vină, dar care-mi dădea dreptul la un fel de ecarisaj socio-penal pe motiv de omucidere... Pe atunci, la fosta Procuratură a Municipiului Bucureşti lucram vreo opt-nouă astfel de procurori şi ne rănduiam frăţeşte la permanenţă.Â
OMORUL. In ultima zi de noiembrie a anului 1993, de serviciu la "Omucideri" era nea Traian Andreescu, fie-i ţărăna uşoară! Pe la ora 10:00 mă roagă să cobor la el, in biroul situat la subsolul Palatului Justiţiei. "Colega, nu mă simt prea bine şi te rog pe tine să mă inlocuieşti. Vezi că avem un caz, ceva simplu. Cică un căntăreţ a fost bătut undeva in Drumul Taberei. Preia tu cazul". Il preiau, cu acordul Şefilor, şi plec in teren. Acolo, mă crucesc şi-i trag o injurătură vărstnicului coleg, Dumnezeu să ne ierte pe amăndoi! Căntăreţul era Ioan Luchian Mihalea şi agresiunea aia superficială era de fapt ditamai omorul, terifiant şi cu autor neidentificat. Urmele de sănge porneau de la uşa apartamentului şi duceau, pare-mi-se, spre baie, iar figura artistului era de nerecunoscut, de la zecile de lovituri, 42 la număr, aplicate cu bestialitate.
FENOMEN. Pe Ioan Luchian Mihalea il ştiam din vremea liceului, cănd reuşise, cu grupul Song, să spargă canoanele artistice inguste ale epocii. Entuziasmul şi superbia tinerilor aceia, asupra cărora harul căntător se deşertase din plin, fascinaseră o lume intreagă, sătulă de atăta dogmatism. Songul insemna frumuseţe, talent, curaj, nonconformism şi, mai ales, Ioan Luchian Mihalea. Ajuns in Bucureşti ca student la Drept, m-am apropiat oarecum de spiritul acestui fenomen cultural, graţie a doi colegi de grupă, cooptaţi in celebrul grup. Şi-aşa, in treacăt parcă, l-am zărit de căteva ori pe carismaticul artist.
Â
TELEFONUL. Trebuia să-mi infrăng excesul de emoţie şi să-mi limpezesc mintea de investigator. Incărcătura afectivă a clipei nu mă ajuta deloc. Am purces la culegerea urmelor şi la fixarea lor prin fotografii judiciare, la inventarierea obiectelor din casă şi la ţeserea versiunilor de anchetă. In tot acest timp, telefonul suna enervant şi din robot răzbătea, egală şi sprinţară, vocea artistului, de parcă moartea nu tocmai il colindase. Am părăsit casa crimei in crucea nopţii pentru a intra in universul intim al victimei. Şi-n indărjita căutare am descoperit şi lumini, şi umbre, ca-n viaţa oricui, insă nimic nu mă va convinge să le dau publicităţii vreodată. Există o voluptate a necrofagiei in societatea noastră, semibarbară şi roasă de prejudecăţi strămbe, care mă sperie şi mă impiedică să merg pănă la capăt cu mărturisirile profesionale. Şi nici n-ar fi decent din partea mea. Pentru a-l cunoaşte pe Mihalea, am "violat" existenţa multora dintre cei care ii stătuseră in preajmă, unii stărnindu-ne indreptăţite bănuieli.
RESTUL E MIZERIE. Am pierdut nopţi cu duiumul, ne-am bucurat prematur, am sperat aiurea, ne-am resemnat adesea, am scotocit zeci de apartamente, avănd grijă să nu ne strivească eroarea judiciară. După aproape două luni de trudă, intr-o presiune mediatică cu accente sălbatic-obscene, norocul ne-a surăs. Despre noroc nu se scrie in nici un tratat de tactică, criminalistică, dar fără el, uneori, nu poţi s-o scoţi la liman. Criminalii, doi tineri cu nimic deosebiţi de ceilalţi, erau şi ei victimele unui destin trist. N-avuseseră şansa să aleagă altul mai bun şi nenorocul i-a mănat spre crimă. Pe unul, nenorocul l-a urmat şi-n inchisoare, unde l-a prins dindărăt şi i-a venit de hac. Celălalt, prelungirea sentimentală a artistului, işi mestecă dostoievskian drama, dacă e să cred povestea-i livrată de media neoaşă.
O dată cu moartea lui Ioan Luchian Mihalea a pierit ceva din farmecul studenţiei de odinioară. Partea ei năvalnică, fermecătoare şi neinzăbălată, pentru care noi, ăştia nostalgici, suntem datori să-i mulţumim inegalabilului song-ist. E ceea ce rămăne după săvărşirea violentă şi prematură a artistului. Restul e bărfă, invidie, meschinărie, derizoriu. Adică, mizerie umană.
