Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Destinul i-a purtat paşii spre Bucureşti. Ansamblul Ciocîrlia
i-a deschis calea spre succes.
Destinul i-a purtat paşii spre Bucureşti. Ansamblul Ciocîrlia i-a deschis calea spre succes.
Anii au trecut, iar Irina a crescut. “Participam la toate concursurile, am foarte multe diplome cîştigate. M-am angajat apoi la fabrica de geamuri din Scăieni. Lucram ca laborantă. Făceam parte din echipa culturală, care era foarte dezvoltată, plecam în turnee în Iugoslavia, în Bulgaria… Eram popularizată la staţia de amplificare din Văleni. Eram şi în echipa de dansuri... Tot a-tunci m-am înscris la Şcoala Populară de Artă, la Ploieşti. Profesoara de teorie şi solfegiu, doamna Geta Mazilu, era nu numai o profesoară bună, ci şi o cîntăreaţă foarte frumoasă. Cu dumneaei am început să învăţ muzica, tehnic, cum se spune... Îmi plăcea să solfegiez foarte mult... Pe cînd eram în anul III, era aici un profesor de canto, Octavian Cristescu. Cînd am făcut prima oară vocalize, mă acompania la pian şi, văzînd cît de sus urc, a rămas uimit: «Tu ştii că ai o perlă în gît?!!! Ştii ce glas sănătos ai?
Ştii că ai urcat patru octave? Am 60 de ani, dar nu am întîlnit o voce cu o asemenea întindere. Uite, eu sînt profesor la Ansamblul Ciocîrlia din Bucureşti. Te sfătuiesc să vii şi tu, fiindcă aici te vei pierde, te vei limita». Asta se petrecea în ’61-’62. Profesorul mi-a spus: «După ce termini şcoala, să te prezinţi la Ansambul Ciocîrlia»“, îşi aminteşte Irina Loghin.
Pînă să fie recomandată de profesor, delegaţii Ansambului Ciocîrlia au descoperit-o şi au invitat-o să se prezinte la Bucureşti, la concurs. “Au venit de la Ansamblul Ciocîrlia să vadă dacă există vreo tînără care cîntă frumos. Era secretarul muzical, însoţit de alte două persoane. Au fost mai întîi la Ploieşti, la regiune, cum era pe atunci, şi am fost recomandată de la Casa de cultură şi de la Filarmonică. Aveam 23 de ani pe atunci. Directorul întreprinderii ştia de acest lucru, dar a zis să nu mă anunţe, să mă ţină departe de cei care mă caută. Dar, la un moment dat a venit cineva şi mi-a zis că sînt căutată de cei de la Ansamblul Ciocîrlia din Bucureşti”.
Gara. “Făceam naveta pe atunci. M-au aşteptat în gară, pentru că nu le-a dat voie directorul în fabrică. Le-am cîntat în gară: «Pelinaş, pelin amar», «Uite, mamă, Ionel» şi «Ghiocel din deal adus». Şi mi-au spus: «Da, ai şi repertoriu... Te-am înscris». Şi eram a 192-a pe listă. Între timp mi-a adus şi fratele meu ziarul Informaţia Bucureştiului, unde scria despre acel concurs, dar pe mine mă înscriseseră. Erau 210 concurenţi înscrişi. Nu aveam de unde să ştiu atunci ce drum greu aveam să parcurg. Mă gîndeam, totuşi, cu bunul simţ ce-l dusesem de acasă, ce voi fi eu, acolo?! La Scăieni ştiam cine sînt…”, continuă Irina Loghin pe firul amintirilor.
Spre BucureŞti. “Pînă la concurs, directorul întreprinderii nu a ştiut de cele întîmplate în gară. Dar, culmea, cînd am plecat la Bucureşti, directorul m-a dus cu maşina. Era cu nevasta-sa, făceau naveta la Bucureşti. Iar eu i-am zis: «Domnule director, mă luaţi şi pe mine la Bucureşti?». Şi mă întreabă: «Ce faci, tu, acolo?». «Mă duc la sora mea mai mare, la Margareta, s-o ajut la gospodărie, că e cam bolnavă!». M-au luat şi m-au lăsat tocmai la Margareta. A doua zi, era concursul… Am trecut prin trei faze de concurs, nu ca acum, să te trezeşti solist peste noapte. Pe Maria Ciobanu am întîlnit-o pe hol. Mi-a plăcut tare mult cum a cîntat, dar mie îmi era indiferent dacă intru pentru că la Scăieni aveam anturajul meu, prietenii mei din ansamblu. Am plecat la concurs în martie 1962 şi… am reuşit. Din juriu făceau parte numeroase personalităţi precum: George Georgescu, dirijorul Filarmonicii “George Enescu”, Ionel Budişteanu, Victor Predescu şi mulţi alţii. Eram nerăbdătoare. Se făcuse ora cinci după-amiaza şi nu intraseră decît 40 de concurenţi. «Ia, să mă uit eu prin gaura cheii!», mi-am zis, pentru că a doua zi trebuia să merg la serviciu, fiind de tură. Atunci am mers la un băiat care se ocupa cu ordinea acolo şi l-am rugat să meargă la Eugen Gall, care a venit. I-am spus de serviciu şi l-am rugat să mă ia mai repede. «Cum să pleci? Vrei să dai cu piciorul la tot?», îmi zice. Nu ştiu cu cine a vorbit, dar peste un sfert de oră m-a introdus în concurs. Îmbrăcată în uniforma de şcoală, din ultimul an de liceu, am cîntat cîntecele prezentate în gară. Regula era să cîntăm şi un solfegiu. «Pe care solfegiu vi-l alegeţi?». Am ales cel mai complicat solfegiu, unul cu tentă chinezească. «Da, e bine», mi s-a spus. Au ieşit după mine Gall şi Botez, care mi-au spus: «Nu pleci nicăieri din Bucureşti. Dacă nu ai unde să dormi, rămîi la camera de oaspeţi». Trebuia să fim prezenţi a doua zi pentru selecţia finală. În prima fază am rămas doar 7, iar în a treia fază nu am rămas decît eu şi Maria Ciobanu. Ne-au angajat pe amîndouă. Aşa am început drumul spinos...”
Spectacol. La Scăieni, reuşita Irinei Loghin a fost ca un trăsnet. “Cînd a aflat directorul, a urlat ca o fiară. Mînia nu a durat însă prea mult. Cînd m-am dus după transfer, s-a liniştit, mi-a dat dreptate. Am dat un spectacol de rămas bun. Cînd mi-a dat transferul, directorul mi-a zis: «Irina, îmi pare foarte rău că pleci. Eu nu le-am dat voie acelor persoane să intre în fabrică, să stea de vorbă cu tine. Dar, tot timpul, m-a pisat regretul… Bine ai procedat. De ce să nu ajungi şi tu o Maria Lătăreţu sau o Ioana Radu?»“.
Drumul. Studiile la Şcoala Populară de Artă le-a finalizat la Bucureşti, însă interpreta spune că Ansamblul Ciocîrlia a fost adevărată şcoală. “Am făcut învăţămînt profesional. Am avut profesor de canto, profesor de istoria muzicii... Mi-a fost profesor la teorie şi solfegiu Gheorghe Zamfir. Era şi dirijor. În timpul liber eram prieteni. La catedră era exigent şi nu făcea rabat de la calitate. Am avut multe de învăţat de la el... Avea la acea oră două licenţe... La fiecare sfîrşit de an se făceau verificări, iar dacă nu ştiai, te aruncau, indiferent cine erai. Ne învăţau cum să intrăm pe scenă, aveam regizor care ne urmărea mersul, care ne învăţa cum trebuie să purtăm costumul. Cei de la Ciocîrlia mi-au croit acest drum... A însemnat mult acea disciplină”.
Dialog. Benone Sinulescu şi Irina Loghin au fost primii solişti care au adus în prim plan un dialog muzical de succes. “Făcusem o gaşcă, a soliştilor tineri. La un moment dat veneam dintr-un turneu şi cîntam o melodie, la unison cu Benone. I-am spus că la noi se cînta în dialog. Cînd plecau băieţii în armată, noi cură-ţam porumbul, toamna. Stăteau fetele într-un grup, iar băieţii într-un grup, cei care plecau în armată. «Şi la noi se cîntă aşa» mi-a răspuns Benone. Şi am început să cîntăm împreună. Benone era deja cunoscut. Am început dialogul cu «Eu ţi-am iubit ochii tăi» care era o piesă deja cunoscută, o cîntase Benone, apoi a venit el cu «Cine bate seara la fereastra mea?». Prima noastră apariţie a fost la Olteniţa. Dialogurile noastre au avut mare succes”.
Mama. “Cînd ai spus Irina, ai spus «Ghiocel din deal adus» şi «Mi-ai dat, mamă, cîntecul». Eu am lansat ideea despre despărţirea de mamă. Melodia «Mi-ai dat, mamă, cîntecul» mi-a adus consacrarea. Am filmat cu Televiziunea Română alături de mama. Dar nu se putea filma cu mama, pentru că mama plîngea de vreo 3-4 ore. Eram chiar la casa părintească, iar mama plîngea în continuu. Chiar mi-a zis şi regizorul: «Noi sîntem criminali pentru mama dumitale astăzi. Pentru că o provocăm la un dialog între mamă şi fiică şi la despărţirea aceasta»“, rememorează interpreta din clipele dragi sufletului său. Amintiri care o introduc într-o atmosferă nostalgică şi o duc cu gîndul la chipul măicuţei dragi, care nu mai este.
