Rapsodul, fiu al poporului

Abia la moarte a avut parte de gloria “statului”. Atunci autorităţile l-au numit Rapsod. Dacă o făceau mai devreme, poate viaţa i-ar fi fost altfel.

Succesul vine pe diferite căi, în diferite momente ale vieţii. Din păcate, pentru Mihai Constantin el a venit prea târziu. Recunoaşterea naţională a venit chiar la înmormântare, sub forma unei pancarte. Cam puţin. Copiii săi nu au putut să se bucure de valoarea tatălui lor, nici măcar el nu s-a bucurat de recunoaşterea valorii sale.

Pårinte grijuliu. În casa în care a trăit Lache Găzaru locuieşte acum Dan Constantin, nepotul său, fiul fiicei sale, Ioana, măritată Căldăraru. Dan pare mai timid, femeia pare bolnavă. Vorbeşte greu, cu întreruperi, spune că a rămas cu defect de vorbire de când i-a luat casa soţului foc şi ea a urlat până a rămas fără glas. Aşa chinuit, vobeşte totuşi despre părintele său. O face cu recunoştinţă: “A avut un suflet bun. Cânta la toată lumea; şi la copiii mici cânta. Nu a fost un om duşmănos. Când cânta la nunţi venea cu pâinea la subţioară, să dea la copii să mănânce. Nu s-a purtat aspru cu noi. A vrut să fim şi noi civilizaţi precum copiii la alţi oameni. A încercat să facă cât mai multe pentru noi, dar n-a putut. A avut patru copii. Pe toţi ne-a dat la locul lor, am făcut toţi şcoală. Aici a făcut şi el trei camere, mai multe nu a putut, era şi bolnav cu inima”.

Amintirile tatålui. Tata Lache le povestea copiilor ce păţise el în război, pe front. Nu ascundea poveştile războiului, erau pilde de viaţă până la urmă şi el voia să aibă copii învăţaţi, să se descurce în viaţă. Ioana îşi aminteşte cum “tata a fost în război la ruşi. A pus şi în cântec cum s-au luptat ruşii cu românii. Ne povestea cum i-a fost în război, că avea păduchi, pe unde se pitula şi el. A fost pe la Odessa, la Prut. Zicea că nu ştiai pe unde să te culci, pe unde să te pituli, zicea că şi lângă morţi te băgai. El de asta s-a speriat. Din cauza asta evita aşa de multe. El noaptea, dacă vroia să iasă afară, nu ieşea singur, ieşea cu mama, dacă vroia să se ducă la wc ieşea cu mama. Rămăsese cu frică din război”. 

Låutarul grijuliu. Fiica lui Tata Lache spune că muzica era o bucurie pentru acesta, cântând făcea ce-i plăcea, dar reuşea şi să-şi hrănească familia. Soţia lui era o femeie bolnavă. Stătea acasă şi-şi creştea copii. Avea reumatism. A mai trăit aproape 20 de ani în urma lui. Le povestea copiilor cum îl vizita la Calafat, unde Mihai făcuse armata. Se spune că lăutarii au aventuri. Că meseria le pune femei în braţe. Ioana nu dă un verdict hotărât în privinţa tatălui său: “Să se ţie el cu alte fomei? Poate că a avut. Dacă avea ocazie? De ce să nu se fi dus? Dar eu îl ştiu pe tata că a fost un om cuminte. Credea în Dumnezeu”. Ce-i drept, când povesteşte ce învăţături dădea copiilor parcă nu-l mai bănuieşti de prea multe vicii. “Eu cu tata n-am fost la nuntă, că eram mică. Dacă trecea vreo nuntă la care era el lăutar, pe aici, pe linia noastră, când se plimbau socrii sau mireasa să se ducă la biserică sau la fântână, el nouă nu ne dădea voie să ieşim la poartă. Spunea: «Să nu ieşiti afară, ce dacă trec eu, o să zică lumea că aţi ieşit să vă dau eu ceva. Să staţi acolo, în casă!». Sau când venea cineva la noi să ieşim în faţa la oameni sau când se punea masa... nu ne mişcam din colţul patului. Aşa ne-a educat.”

Compozitorul de la Dunåre. Cei cu care am discutat spun că Lache compunea foarte mult. Avea darul compunerii, pe cel al improvizaţiei. Un spirit atent la tot ce-l înconjura completa personalitatea lui Mihai Constantin. Fiica, Ioana, povesteşte despre talentul tatălui, despre nunţile la care el aducea magia: “Compunea mult. Pusese Desa în cântec, preşedintele la comună în cântec, că a băgat caii în Sfat. Versurile nu le scria nicăieri, că nu ştia carte. Tatăl meu a fost văzut ca un preşedinte. Să întrebaţi pe oricine, şi nu numai în comuna noastră, şi în comunele din jur, să întrebaţi de Lache Găzaru. Care a trecut de 40 de ani, toţi îl ştiu pe tata. A fost în ziare, în cărţi la bibliotecă, au învăţat copiii la şcoală despre el. Era o carte de cântece şi balade olteneşti şi acolo era şi el. O baladă de-a lui dura poate şi o oră. Baladele le făcea din basme. Era unul cu Iorgovan, un voinic de a omorât un şerpe mare, mare de înconjura un munte. A stat Iorgovan ascuns şi a omorât şerpele. Sunt cântece specifice zonei. Avea vreo 80-86 de balade. La nunţi se ducea la spatele la fiecare mesean şi îi cânta. El avea o voce atât de puternică, de nu avea nevoie de staţie. Se făceau nunţile în curţile oamenilor. Se făcea cortul din prelate, se puneau mese din lemn, rogojini în loc de carpete sau covoare. Când era la nunţi, el spunea şi bancuri, să facă lumea să râdă. Şi de naşi, şi de mireasă.” Nimeni nu se supăra, pe Lache Găzaru nu s-a supărat nimeni, niciodată.

Rapsod, doar mort. Moartea nu l-a iertat nici pe Lache. În 1970 lăutarul s-a stins. “Tata era bolnav cu inima şi avea tensiune, era un om mare, gras. În ultimul timp a zăcut la pat. Ne şi spunea că el nu se mai scoală. Stătea pe pat cu coatele pe scaun şi cu picioarele atârnate, nu mai putea să le ţină pe pat. Tot ce a spus a fost să nu-i înstrăinăm vioara. Să batem un cui în perete şi s-o ţinem acolo.” Din păcate, ultima dorinţă nu i-a fost îndeplinită. Copiii i-au dat vioara cuiva să cânte cu ea. Acest cuiva a uitat s-o mai aducă înapoi, iar ei nu mai ştiu cine este acest “Cineva”. Trist. Amintirile sunt dureroase. Apar lacrimi. Vocea stinsă a fiicei se aude tot mai greu: “A fost numit rapsod. Când a murit a trimis de la Bucureşti o pancartă din pânză şi a pus-o în faţa Căminului. Au trimis ca atunci când moare câte un şef d-ăsta. Ziceau că au purtat doliu nu ştiu câte zile pentru moartea rapsodului Lache Găzaru, zis Constantin Mihai din comuna Desa”.

Întâmplări inedite

Mitrică Constantin, profesor pensionar, rememorează două întâmplări deosebite referitoare la Lache Găzaru. “Vă spun o întâmplare pe care nu am uitat-o şi pe care nu o s-o uit niciodată. Dădeam examen prin anul I la Facultatea de Filologie din Bucureşti, dădeam examenul de folclor cu prof. Mihai Pop, care era şeful catedrei. Ca fiecare, mi-a venit rândul, am tras subiectul şi... să vorbesc. Printre altele, era în obiceiul dânsului să întrebe din ce zonă veneau studenţii, pentru că-l interesa să mai afle despre zonă câte ceva. Auzind că sunt de la Desa, zice, «păi, dacă sunteţi de la Desa, lăsaţi subiectul şi ia spuneţi-mi dacă îl cunoaşteţi pe Lache Găzaru». Cum să nu-l cunosc, era lăutarul copilăriei mele. A trebuit să încep să-i spun, pe unde, că era nelipsit de la botezuri, de la nunţi. Îmi amintesc că oriunde trebuia să cânte, chiar şi la o petrecere de pahar, Lache cânta întotdeauna pe Ion ăl Mare din Poiană, chiar şi Chira, Chiralina, chiar dacă acest cântec nu este specific acestei zone.

Altădată, până în ’60, la o petrecere, ăştia care erau mai mari pe la CAP, pe acolo, au depăşit măsura, s-au îmbătat... Unuia din ei, mai năzdrăvan, i-a venit ideea să bage calul în primărie... şi l-a băgat! Chestia s-a aflat, au urmat cercetări... era pe vremea raioanelor... după ce s-au terminat cercetările... cu Securitate... etc. La nici o săptămână după toate astea, chiar dacă s-a aplanat conflictul, pentru că nu era bine să afle toată lumea, la nici o săptămână Lache a şi tras un cântec. El sublinia partea hilară, aspectul satiric al întâmplării. El nu ieşea cu cântecele astea pe scenă, le cânta la petreceri mai mici, restrânse, dar le preluau oamenii şi tot se răspândeau”.