Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A locuit la Chelsea Hotel, faimoasa reşedinţă pe unde au “trecut” Mark Twain, Arthur Miller şi Jimi Hendrix.
A locuit la Chelsea Hotel, faimoasa reşedinţă pe unde au “trecut” Mark Twain, Arthur Miller şi Jimi Hendrix.
Leonard Cohen s-a născut la 21 septembrie 1934, la Montréal.
Pînă de curînd, îşi păstrase obiceiul strămutării dintr un loc în altul, pe
orbita Los Angeles
– Hydra (insula grecească unde şi-a cumpărat în anii ’60 o casă) – Montréal.
Debutînd ca poet, traversînd şi o scurtă perioadă în care a fost profesor de
filozofie la universitatea din oraşul natal, avea să dobîndească faima în
calitate de cîntăreţ. O faimă totuşi tîrzie, dacă ne gîndim că de la mijlocul
anilor ’60, cînd a început să cînte, pînă în 1992, cînd apare discul “The
Future”, era cunoscut într-un cerc extrem de restrîns. Paradoxal, mai iubit în
Franţa decît în Statele Unite, se bucura de stima elitei, dar nu reuşea să
convingă marea masă de ascultători. Situaţie cu atît mai ciudată cu cît Leonard
Cohen era extrem de bine conectat la generaţia de enorm succes a lui Joan Baez,
Judy Collins şi Phil Ochs, o grupare al cărei talent de căpetenie a fost
promovarea prietenilor. Fotografiile din epocă ni-l arată petrecînd nenumărate
seri de muzică, băuturi şi droguri în compania acestor indiscutabile celebrităţi.
CHELSEA HOTEL. Nimerind la Chelsea Hotel, faimoasa
reşedinţă de pe 23 West Street din Manhattan (aici locuiseră, perioade mai
lungi sau mai scurte, tot felul de personaje mitologice: de la Mark Twain, în
secolul al XIX-lea, la dramaturgul Eugene O’Neill, la scriitorii William S.
Burroughs, Arthur C. Clarke, Arthur Miller, Thomas Wolfe, Allen Ginsberg, la
cîntăreţii Bob Dylan, Kris Kristofferson, Jimi Hendrix, Joan Baez), destinul părea
să i se schimbe. Cele două romane deja publicate, “The Favourite Game” (“Joaca
preferată”), în 1963, şi “Beautiful Losers” (“Frumoşii învinşi”), în 1966,
avuseseră un oarecare succes de critică, dar nu şi comercial : abia dacă se
vînduseră trei mii de exemplare din fiecare titlu – cam două treimi în Canada şi o treime în America.
JANIS JOPLIN.
Oricum, acea perioadă rămîne aureolată de întîlnirile magice cu marile staruri
muzicale ale epocii. Chelsea
Hotel #2 o evocă, de pildă,
pe Janis Joplin, diva absolută a anilor ’60, marea cîntăreaţă care a revoluţionat
rock blues-ul... Însă Janis Joplin n-a apucat să facă pentru Cohen ceea ce făcuse
Joan Baez pentru Bob Dylan, adică să-l proiecteze în prim-planul muzicii, să
facă din el o vedetă a Folk Renaissance-ului, iar mai tîrziu un veritabil
monument al epocii sale.
COHEN vs DYLAN. E
drept, lui Cohen îi lipseau calităţile pe care le avea Bob Dylan din belşug: lăcomia
parvenitului, cinismul şi aroganţa unui “copil teribil” repetent la capitolele
bună creştere şi recunoştinţă. Cohen avea, în schimb, talentul de a-şi complica
la nesfîrşit viaţa. Acolo unde Bob Dylan tăia cu briciul, rupîndu-se cu
brutalitate de trecut, călcînd peste cadavre, Leonard Cohen făcea greşeală după
greşeală: nu doar că era incapabil să renunţe la iubitele prezente, dar le căra
peste tot cu sine pe cele trecute...
După ce cîntă, în Israel, pentru soldaţii răniţi în
conflictul arabo-israelian, Cohen spune: “Deşertul e foarte frumos şi, atunci cînd
nimereşti între focuri, preţ de cîteva secunde te gîndeşti că viaţa ta n-are
nici o valoare, iar războiul e minunat. E unui din puţinele împrejurări cînd
oamenii dau tot ce-i mai bun în ei”
Citește pe Antena3.ro
“Bird On The Wire” a fost multă vreme şi cîntecul de debut
al concertelor lui Cohen. “Notele acestei melodii par să mă retrimită la îndatoririle
asumate. Nu ştiu de ce, dar n-am reuşit niciodată să fac din ea un cîntec desăvîrşit.
Kris Kristofferson susţine că aş fi furat o parte a melodiei de la un
compozitor din Nashville.
Dar a mai spus şi că o să-şi graveze primele versuri pe mormînt. Am să mă simt
vexat dacă n-are s-o facă!”
Plîngeau cu toţii
Presiunea extraordinară a spectacolelor e ilustrată perfect de un episod petrecut la Londra, la Royal Albert Hall, şi povestit de Ira B. Nadel: “Deşi sala era plină pînă la refuz, aveai impresia că fiecare spectator stătea lîngă un scaun gol. Ai fi putut auzi şi-o scamă căzînd, atît de adîncă era liniştea... era o concentrare care, într-un anumit sens, te îngrozea”. Cînd spectatorii au cerut un bis, Cohen s-a reîntors la microfon şi a spus cu o voce goală: “Îmi pare rău, n-a mai rămas în mine nici un cîntec”. Scene similare s-au petrecut la Ierusalim, unde, în mijlocul concertului, Cohen a izbucnit în lacrimi şi a fugit de pe scenă... În culise, pradă unei agitaţii nemaipomenite, artistul a simţit nevoia... să se bărbierească, în timp ce mulţimea, surescitată la culme, îi cerea să revină. Concertul s-a încheiat cu urale, într-un paroxism emoţional în care Cohen, orchestra şi spectatorii plîngeau cu toţii. Nota comună a acestei perioade e descrisă de Cohen în răspunsul dat unui reporter care-l întrebase ce-a făcut în anii ’70: “Am încercat să-mi menţin echilibrul între statul în picioare şi cădere”.
