x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

O farsă din cuşeta artiştilor

0
19 Ian 2009 - 00:00

Vreau să spun aici că viaţa omului de la revistă, muncitor cu divertismentul, este departe de a fi o cavalcadă interminabilă de spirit, râs şi voie bună. Revuiştii sunt în general – ca şi umoriştii – oameni trişti. Sigur că uneori, ca în teatru – şi nu numai ca aici, ci ca peste tot – se mai fac şi unele farse colegiale. Câteva dintre ele se bucură de o circulaţie mai largă, se transformă în legende şi se transmit prin viu grai, din generaţie în generaţie, până când ajung nişte poveşti frumoase, pline de spirit şi de haz, dar care nu s-au întâmplat niciodată.



de Aurel Storin


Cea despre care va fi vorba aici este o poveste adevărată. Ea s-a petrecut într-un turneu cu un spectacol de revistă şi poate că aici ar trebui făcută observaţia că cele mai multe din farsele celor de la revistă au loc prin turnee – acolo plictiseala forţează umorul. Farsa constituie cel mai bun remediu pentru cei care trăiesc alături 30 de zile, în cuşete alăturate sau la acelaşi hotel, întâlnindu-se de cinci-şase ori pe zi, de a nu se plictisi reciproc, de a-şi accepta unul altuia prezenţa, uneori stingheritoare, cu un fel de zâmbet pe buze. Farsa de turneu este o formă de generozitate şi de politeţe între artişti. Este modul lor cel mai civilizat de a se opune banalităţilor de fiecare zi, consumate în acelaşi neschimbat colectiv.

Luigi Ionescu, un cântăreţ trecut de primele două-trei tinereţi, dar încă de notorietate, se "gospodărea" în turneu întotdeauna singur.

Colegii îi cunoşteau deja pasiunea şi meşteşugul în a-şi fierbe în fiecare dimineaţă două ouă într-un fel de castronaş de aluminiu, pe o lampă de spirt, în vagonul de turneu. Într-o zi, printre cei câţiva colegi de faţă, se afla şi Anton Nicolae, băiat de spirit şi plin de umor de situaţie, care făcuse o strălucită carieră de mim într-un cunoscut cuplu comic fantezist.

Luigi Ionescu era cu ochii pe ceas, mai avea un singur minut şi ouăle erau fierte. Chiar atunci îl striga cineva pe culoar. Anton scoate – în absenţa cântăreţului – cu o lingură cele două ouă fierbinţi, le face vânt pe fereastră şi pune în locul lor din coşul cu cele 12 ouă abia cumpărate din piaţă – alte două ouă, evident crude. Apare Luigi, grăbit, stinge spirtiera şi anunţă ceremonios: "Micul dejun e gata!". Scoate ouăle din apa fierbinte şi le sparge peste şerveţelul pregătit pentru masă. Stupoare! Ouăle se împrăştie prin toată cuşeta, pe cămaşă, pe pantaloni, sub privirile pline de compătimire trucată ale colegilor din compartiment.

– Probabil că nu le-am ţinut destul, spune, uşor jenat, Luigi. Şi pune la fiert alte două ouă. Trece un sfert de oră. Apa clocotea şi chiar în clipa când se pregătea să le ia de pe foc se aude din nou strigat pe culoar (de data asta nu mai era o întâmplare, Anton ieşise între timp şi "aranjase" totul). Luigi iese din cuşetă şi Anton schimbă din nou cele două ouă fierte cu două ouă crude din coşuleţul de alături. Intră Luigi:

– Petrică Munteanu ăsta nu ştiu ce are, parcă-i zăpăcit. Acum i-a venit lui să repetăm, a uitat că repertoriul meu îl cântăm împreună de doi ani! Şi, cu graba uşor sporită de foamea de dimineaţă care se şi accentuase între timp, scoate ouăle din apa clocotită şi le sparge deasupra unui şervet nou, abia scos din valiza de turneu. "Drama" se repetă: cele două ouă, complet crude, se împrăştie din nou prin cuşetă, iar "compasiunea" colegilor devine din ce în ce mai profundă.

Luigi, fermecător şi dezarmat, şterge repede prin jur şi pune la fiert alte două ouă. Le ţine în apa clocotită deasupra spirtierei peste 30 de minute, timp în care s-ar fi răscopt şi două ouă de struţ, nu de găină, după care anunţă fără drept de apel:

– Gata! De data asta le-am nimerit!

Numai că, exact în clipa aceea, unui coleg i se face brusc rău şi iese ca vântul din compartiment. Luigi, fire sensibilă şi generoasă, coleg cum puţini colegi au mai avut colegii, iese şi el să vadă ce s-a întâmplat. Între timp, în cuşetă, Anton schimbă ouăle: le ia pe cele fierbinţi şi pune în locul lor două ouă crude din coşuleţ. Apare Luigi, bucuros că, de fapt, colegului său nu i se întâmplase nimic, a avut numai o clipă senzaţia că-i este rău, dar i-a trecut imediat.

– Şi acum, la masă!

Luigi scoate cu precauţie ouăle, priveşte înfometat, le aşază pe noul şervet de pânză scos din valiză, le sparge şi...

Pare de necrezut, dar "scenariul" s-a repetat de şase ori.

Până la urmă i-au mărturisit farsa. Au râs cu toţii în mod copios.

– Şi acum, gata cu farsele!, a pus punctul pe "i" colegul Luigi Ionescu. Lăsaţi-mă să-mi fierb două ouă! Nu mai aveţi nici un haz! Şi a întins mâna spre coşuleţ, în care – spre hohotele de râs care nu mai conteneau – nu se mai afla, desigur, nici un ou...

LUIGI NU-ŞI DEPĂŞEA GLASUL

Aurel Storin, martor ale acelor vremuri, spune: "Luigi avea o prezenţă scenică deosebită. Era înalt, frumos. Tinerele femei se uitau la el cu admiraţie justificată. Avea un glas cald, pătrunzător. Nu-şi dansa cântecele, ci le cânta. Avea un fel de ţinută pe scenă şi îşi cucerea publicul prin meseria lui de interpret de public, nu prin mişcări haotice, dezordonate". Interpretul era un familist. Era lipsit de excese, nu făcea excese nici de băutură, nici de altele. Era modest şi ştia să privească tristeţile vieţii cu un fel de umor foarte necesar pentru supravieţuire.

Foarte mulţi artişti care au rezistat în perioade dificile au făcut-o datorită faptului că aveau umorul necesar. Cânta fără excese, fără exagerări şi m-am întrebat de multe ori ce i-a asigurat succesul într-o pătură atât de largă de spectatori. Nu numai glasul lui, ci şi comportamentul lui.

Cred că publicul îi acceptă mai uşor şi-i preţuieşte mai mult pe interpreţii care degajă modes-tie şi nu înfumurare. Asta e valabil în toate domeniile, dar în cântec, de cum apare pe scenă un interpret, îl vezi dacă e plin de el, dacă se crede Tom Jones. Luigi nu-şi depăşea glasul. Avea o voce care ştia că impresiona şi nu-şi căuta să impresioneze cu altceva în plus faţă de glasul şi de prezenţa lui". (Cătălin Pruteanu)

"Luigi avea o prezenţă scenică deosebită. Era înalt, frumos. Tinerele femei se uitau la el cu admiraţie justificată. Avea un glas cald, pătrunzător. Nu-şi dansa cântecele, ci le cânta. Avea un fel de ţinută pe scenă şi îşi cucerea publicul prin meseria lui de interpret de public, nu prin mişcări haotice, dezordonate".

Aurel Storin
Citeşte mai multe despre:   două,   ouă,   luigi,   luigi ionescu

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de