Fragilitate

A fost să fie, să se întâmple... a fost Mădălina Manole. ESTE...
Cu o zi înainte de a face alegerea finală, artista a declarat pentru Agerpres: „Sunt o artistă împlinită, o mamă şi o femeie fericită. Am fost cea mai feri­cită mămică de pe pământ în clipa în care mi-am strâns puiul în braţe". Nimic nu prevestea tragedia ce a urmat...

Evenimentele ultimelor zile i-au scos la iveală Teodorei Ionescu, realizator Radio Bucureşti, amintirea acelui interviu şi a încercat să-l găsească pentru Ediţia Specială. „Cum e să te trezeşti într-o dimineaţă, să dai drumul la televizorul lăsat de seara pe un canal de ştiri şi să citeşti pe benzile cu  BREAKING NEWS că Mădălina Manole nu mai este? Prima reacţie este să te freci la ochi şi să mai citeşti o dată şi încă o dată... Dai pe alt canal. Tot de ştiri. Acelaşi subiect! Abia acum eşti atent şi la ce se spune şi te gândeşti (stupid!) că nu mai poţi să-i dai telefon şi să-i spui «La mulţi ani!». Da, e ziua ei, şi dacă tot ai emisiune, sigur că se impun urările în direct. Până să te dezmeticeşti cu totul, ca un fel de confirmare, te sună o colegă: «Ai văzut?». «Da, dar nu înţeleg nimic.» Ce să înţeleg?

Cu fix patru luni în urmă fusese în direct la mine în emisiune. Nu o mai văzusem de ani buni. Se schimbase destul de mult. În bine, evident. Cel puţin asta a fost impresia pe care mi-a lăsat-o. De maturizare, împli­nire, echilibru. Ştiu că sunt nişte clişee, dar nu am alte cuvinte la îndemână. Şi nici nu le caut. Un interviu de două ore, cu vorbe şi mai ales cu piesele de pe albumul cel nou „09 Mădălina". Răs­punsurile la întrebările mele demonstrau că, în marea pauză pe care o făcuse, reuşise să se spele de ima­ginea de prinţesă uşor răsfăţată, repet, cel puţin asta era impresia pe care o lasă.

Chiar îmi amintesc de un moment în care, stabilind piesele pe care să le difuzăm, am întrebat-o dacă vrea şi vreunul dintre cântecele mai vechi, din perioada Şerban Georgescu. În general, nu am obiceiul să-mi pun invitaţii în si­tuaţii neplăcute. «Sigur, cum să nu!», mi-a răspuns fără nici o urmă de reţinere. Iar când, la microfon fiind, inevitabil a venit vorba despre vremurile acelea, nu s-a sfiit să poves­tească, fără nostalgie, poate, dar cu o normală şi umană sensibilitate. În rest, mi-a vorbit despre Petru cel mic, în pauze mi-a arătat foto­grafiile lui stocate în telefonul mobil, mi-a lăudat trupa cu care se pregătea să cânte live (inclusiv la lansarea albumului nou) şi mi-a vorbit despre celălalt Petru (soţul), cel lângă care muncea şi (mai ales!) trăia.

DEDUBLARE?
Linişte prevestitoare a unei furtuni, după care...? Ce să înţelegi din toate astea? De ziua ei... Şi după ce te aduni cât de cât, te gândeşti rece, aparent cinic la următorii paşi pe care îi ai de făcut. Simplu: emisiunea cu «Mădă» o ai stocată pe CD, deci o dai în reluare. Acolo a rămas VIE, în toată (iată, abia acum ne dăm sea­ma!) fragilita­tea ei... Te gândeşti cum să se întâm­ple, ba mai vorbeşti şi cu colegii să te promoveze. Culmea! Promiţi esen­ţialul pentru Ediţia Specială. Ajungi la redacţie. Răscoleşti dulapul, ser­tare­le... Discurile nicăieri. Te întorci acasă. Cauţi. Nici aici. În drum spre radio faci alte strategii. Pa­leative. Dai telefoane.

Îţi aduci amin­te că acum zece ani, în septembrie, banda de o oră pe care era interviul cu Vali Sterian ţi s-a făcut ghem cu puţin timp înainte de emisiune, când ai pus-o pe magnetofon să selectezi fragmentele pe care să le dai... Până la urmă ai scos-o la capăt, ai difuzat ce-ţi propuseseşi. Dar de atunci te tot urmăreşte un gând: că tu l-ai forţat să vorbească. Poate este o aberaţie, dar semnul venit de undeva de Sus pare că se repetă... Când voi găsi interviul, în­seamnă că ne-a iertat?