Biata Mamă Ţară, nu ne ceartă şi ne iartă

Dragostea de mamă şi dragostea de ţară sunt iubiri înălţătoare, de esenţă care se sprijină doar pe temperatura sufletului.

"Eu am iubit două fiinţe din inima mea - mama şi ţara - şi am căutat să nu le rămân dator." Această tulburătoare destăinuire mi-a făcut-o într-un interviu Sergiu Nicolaescu. Şi decontul de iubire către ţară a însemnat cariera cinematografică a marelui regizor. "Nu vreau să pierd nici o pagină importantă de istorie românească pe care să nu o fi transpus într-unul din filmele mele."

Şi chiar aşa s-a întâmplat, intrând adânc în sufletul românilor seria de filme istorice "Mihai Viteazul", "Dacii", "Mircea", epopeea Războiului de Independenţă din 1977, "Triunghiul morţii", "Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz", "Noi, cei din linia întâi", despre faptele de arme ale românilor din cel de-al doilea război mondial. Într-o emisiune de-a mea de la Antena 2, Sergiu Nicolaescu a povestit o scenă care înseamnă până la urmă chiar simbolul acestor rânduri despre MAMA ŢARĂ.

Povestea Sergiu Nicolaescu că mama lui îl alăpta şi, o dată cu sânul sfânt al mamei, îi cânta puiului ei cântece patriotice. Mama lui Sergiu Nicolaescu a luptat ca şi cercetaş pe frontul de pe Jii şi a fost camaradă de tranşee cu Ecaterina Teodoroiu, eroină care locuise în casa mamei regizorului. Cred cu tărie că formele cele mai înalte şi pure de dragoste sunt cele primite de noi de la mamă şi de la ţară, cealaltă mamă a fiecărui român.

Dragostea de mamă şi dragostea de ţară sunt iubiri înălţătoare, de esenţă care se sprijină doar pe temperatura sufletului. Iubiri care nu au la bază contracte, nici chemări de la glande, nici interese concrete. Dragostea de mamă şi de ţară este sentimentul care atinge adevăratul punct de fierbere al sufletului. Mama şi Ţara Mamă nu-ţi pun niciodată coarne.

Mama şi Ţara Mamă nu trişează, lacrimile şi grija lor pentru fiecare din noi sunt adevăruri pe care nimeni şi nimic nu le poate contesta. Mama ne iartă mai întotdeauna şi ne înţelege când greşim, Ţara ne iartă totdeauna când păcătuim părăsind-o şi când rostim vorbe colţuroase la adresa ei.

Câţi dintre noi n-am murmurat măcar o dată impresionantele versuri din cântecul atât de îndrăgit al lui Dan Spătaru: "Să ştii, măicuţa mea,/ Că port icoana ta,/ În fiecare gând,/ Oriunde şi oricând,/ Aş vrea să mă mai cerţi,/ Aş vrea să mă mai ierţi,/ Şi-n mângâierea ta,/ Să-ţi simt iar dragostea/".

Uneori, românii împinşi de valurile vieţii au părăsit ţara şi i-a dus vârtejul la mii de kilometri. Iar atunci când nu s-au mai descurcat printre străini şi i-a mistuit dorul de acasă, s-au întors pe meleagurile natale. Şi Mama Ţară i-a primit blând la pieptul ei, le-a deschis uşa spre un alt drum fără măcar să le zică o vorbă de mustrare.

Şi amintea pictorul, frate geamăn al artistului Cornel Constantiniu: "Răsucirile destinului meu m-au împins tocmai în Africa de Sud. Ani întregi, mai în fiecare zi când se însera îmi venea să mă arunc în ocean şi să înot până acasă la noi".

De altfel, ştiinţa cea mai înaltă a demonstrat şi suportul biologic, nu numai sufletesc al teribilului dor de acasă al oamenilor plecaţi departe de pământul unde s-au născut. De zeci de generaţii organismul lor, metabolismele lor, toate mecanismele organice şi sufleteşti erau adaptate la ce însemna ţara lor. De sute de ani, moşteneau din generaţie în generaţie armonizarea fiinţei lor cu aerul unde s-au născut, cu apa locului natal, cu iarba păscută de văcuţă, cu amintirile lor.




Şi înstrăinându-se, mersul organismului lor şchiopăta. Te mistuie dorul chiar şi de lucrurile care te deranjau atunci când stăteai acasă. Aşa a concluzionat ştiinţa cea rafinată.

DOR...
O doctoriţă tânără şi frumoasă mi-a scris o scrisoare impresionantă. Se căsătorise cu un bogătaş din Germania şi dimineaţa, când se trezea, trebuia să aleagă cu ce limuzină din cele trei aflate în curte avea să plece la plimbare. Şi "prea bogata" ofta cu jind după cozile de-acasă pentru un pachet cu unt sau o pungă cu tacâmuri de găină, doar-doar să mai audă vorbindu-se româneşte în jurul ei.

Aşa se întâmplă că oameni care se duc într-o delegaţie de câteva săptămâni în străinătate după numai câteva zile încep să simtă arsura în piept din pricina dorului de acasă. Istorisea artistul deştept şi talentat Florian Pittiş, fie-i odihna uşoară: "Niciodată n-aş putea să plec din ţară. Mai întâi că meseria mea e cuvântul românesc, şi apoi n-aş putea să părăsesc ţara şi datorită acestei întâmplări.

Mă aflam de vreo trei săptămâni în Franţa, în turneu cu Teatrul Bulandra. Într-o zi, plimbându-mă pe bulevardele Parisului, observ trasă la trotuar o Dacie cu număr de Bucureşti. Şi am simţit pornind din mine chemarea de a-l aştepta pe şoferul bucureştean fără să-l cunosc. Am stat lângă Dacia cu număr de Bucureşti de pe un bulevard al Parisului vreo două ore şi bucureşteanul meu n-a apărut.

Dar în aceste două ore am simţit că miroase a teiul de pe strada mea". Oare de ce covârşitoarea majoritate a ţărilor lumii au nume de femei? Ţara Mamă! Întrebaţi-vă şi de ce numele continentelor sunt tot nume de femei? Ţara Mamă! Iată cât fior pentru Ţara Mamă şi câtă luare-aminte trezesc versurile maestrului Adrian Păunescu în poezia "Bocet pentru mamă": "Hei, frate, iartă-mă că strig la tine,/ E-un fel de plâns în felul cum te strig,/ Dar cineva îmi spune, prin suspine,/ Că mama noastră tremură de frig./ Ea a bătut, cât a bătut, la poartă,/ Şi-au lătrat-o câinii noştri răi/ Şi ea, ce nu-i făcută pentru ceartă,/ N-a mai sunat la poarta alor săi./ Noi ce făceam, în vremea asta, frate?/ Benchetuiam cu nişte venetici/ Şi n-am putut să auzim când bate/ Bătrâna mamă ce a trecut pe aici./ Acum, că e târziu, mă tem că mama/ A degerat în stradă, aşteptând,/ De un viscol alb i s-a umplut năframa,/ Probabil, mama va muri curând/ E mama, frate, trista mogâldeaţă/ Care a venit, de sărbători, la noi,/ Şi acum în stradă aşteptând îngheaţă,/ Şi nu mai ştie drumul înapoi./ Vecinul ăla, voce de cătuşe,/ Băzmeşte şi mă bagă la idei,/ El cică ţara a sunat la uşă,/ În chip de mamă, pe la fiii ei./ Prin ambiguitatea funerară,/ Ce mă deprimă în fiecare zi,/ Eu nu ştiu, a fost mamă, a fost ţară,/ De ce n-a anunţat că va veni?/ Pe un timp ca ăsta, neomenos de rece,/ Bătrânii trebuie să stea cuminţi,/ Că pot răci şi asta nu le trece,/ De sunt popoare sau de sunt părinţi./ Rămâi, te rog, cu mine la fereastră,/ Să plângem între vânători şi prăzi,/ Când gunoierii iau pe mama noastră,/ Ca pe un gunoi al importantei străzi./ Să ne împăcăm cu cei ce au huiduit-o,/ Să ne împăcăm şi noi, cu noi, stingheri,/ Şi iartă-ne că te-am pierdut, jertfit-o,/ Şi că venirea ta n-am auzit-o./ Dar bine că-i curat în cartier/". Mama Ţară!