Dragoste de cîntec

La 11 iulie, în mijlocul verii, în satul vîl­cean Marcea, lîngă Podul Oltului, pe unde trecea vestita Cale Traia­nă ce şerpuia de la Dunăre pînă în inima Carpaţilor, s-a născut o fată care a prins drag de cîntec încă din ­primii ani ai vieţii: Maria Dra­go­mi­roiu.

 
La 11 iulie, în mijlocul verii, în satul vîl­cean Marcea, lîngă Podul Oltului, pe unde trecea vestita Cale Traia­nă ce şerpuia de la Dunăre pînă în inima Carpaţilor, s-a născut o fată care a prins drag de cîntec încă din ­primii ani ai vieţii: Maria Dra­go­mi­roiu.

“Sînt Rac, dar mie îmi place primăvara care îţi dă o speranţă în tot, ca şi cum viaţa ar lua-o de la capăt, cum, de fapt, o ia pentru natură... M-am născut în co­muna Ioneşti, satul Mar­cea, judeţul Vîlcea, într-o familie de ţărani cu credinţă în Dumnezeu, oameni mun­ci­tori, care şi-au crescut ­copiii din ceea ce a dat pămîntul... O zonă frumoasă, de unde se vede Oltul, se văd munţii, se vede pînă departe, cît duce privirea, o privelişte foarte frumoasă... Sîntem trei fraţi: Iustin, Dana şi eu...” începe îndrăgita interpretă povestea vieţii sale.

“Eu nu trebuia să mai fiu – continuă Maria Drago­mi­roiu – pentru că erau deja doi fraţi, erau vremuri gre­le... Mămica n-ar mai fi vrut să mă aibă şi a făcut tot ce-a putut ca să scape cumva de mine, pînă în luna a opta. A încercat orice, dar... n-a avut ce să-mi facă. M-a născut cît un pisic, un kilogram şi ceva am avut... Mă­mica mi-a povestit că i-a zis moaşei: «Uită-te dacă are ochi, mînuţe...» Şi moaşa i-a răspuns că sînt mică, dar am tot ce-mi trebuie. Aşa am apărut şi eu pe lume şi am fost un copil foarte sănătos... M-am născut cu dragoste de cîntec. Mama mea cînta foarte frumos, pe mama am iubit-o foarte tare, cu ea semăn şi fizic şi sufleteşte... Era foarte blîndă cu noi. Ascultam la difuzorul agăţat într-un cui al casei părinteşti renumiţi interpreţi de mu­zică populară”, îşi aminteşte cu nostalgie Maria Drago­­miroiu.

BUCURIE. Cîntecul de pe plaiurile olteneşti îşi făcuse sălaş în inima micuţei Maria. O însoţea pretutindeni, aşa că nu i-a fost greu să se detaşeze de ceilalţi co­legi şi să fie remarcată în clasele primare. “Am început să cînt de la serbările din clasele mici. Primul profesor care m-a remarcat a fost cel de istorie, geografie şi cor, domnul Georgescu, a murit săracu’. Îmi spunea tot timpul: «Aia mică, fără ochi!», pentru că stăteam tot timpul cu ochii închişi. De aceea, cînd apăruse televizorul alb-negru, toată lumea spunea că eu sînt brunetă şi cu ochii negri, deşi ochii mei sînt deschişi la culoare, pentru că tot timpul cîntam cu ochii închişi... Nu se zăreau decît aşa, două luminiţe... Mi-aduc aminte că domnul profesor a stat de vorbă cu mine şi mi-a spus: «Tu să cînţi, că ai o voce foarte frumoasă şi s-ar putea să ajungi mare!». Şi, uite aşa, am pornit cu ideea aceasta... Şi mi-a intrat în suflet. Cînd eram prin şcoa­la generală, la vreo 11 ani, tăticu’ mi-a cumpărat şi mie un acor­deon, pentru că aveam un coleg care era mai înstărit, în sensul că tatăl lui lucra, pe undeva, şi pri­mea salariu, dar tăticu’ nu. Dar eu l-am rugat aşa de mult, ca o lipitoare, să-mi ia şi mie un acordeon, c-o să învăţ eu. Şi a vîndut vin, ţuică, struguri, ce se putea, şi mi-a luat un acordeon mic... Am învăţat singură, după ureche. Primul cîntec pe care l-am învăţat a fost «Cine trece cîmpul mare», al Mariei Lătăreţu. Cu stîn­ga nu mă pricepeam foarte tare, decît puţin, ca să-mi ţin ritmul... Dar cu dreapta, orice melodie au­zeam la radio, imediat o cîntam. Chiar eram cunoscută... Mergeam cu tăticu’ la bîlci, la Rîureni, şi cîntam... Şi, vai! Ce se strîngea lumea, că eu eram cît acordeonul, dar aveam o voce puternică... Mergeam chiar şi la cîte o nuntă prin sat, la cîte un botez şi primeam şi eu cîte 100-200 de lei. Eram fericită că puteam să le duc şi eu părinţilor un ban. Nu doream nimic pentru mine. De altfel, niciodată nu mi-am dorit nimic pentru mine. Şi am rămas cu această bucurie extraordinară de a dărui. Să ştiu că din munca mea pot să dăruiesc şi altora ceva. Cînd le văd expresia de mulţumire, clipa aceea în care ceilalţi se bucură pentru darul primit înseam­nă pentru mine fericire...”, completează solista. 

AMINTIRI. A avut un tată rigid, care şi-a învăţat însă copiii că numai munca îl ajută în viaţă pe om.
“Am crescut cu conş­ti­inţa muncii, pentru că tatăl meu a fost un părinte foarte dur. În timp ce alţi copii mergeau la hora din sat noi nu prea aveam voie. Dacă aveam voie să mergem trebuia să fim acasă pînă scăpăta soarele, altfel nu mai intram în curte. Copi­lăria mea a fost puţin tristă şi plină de emoţii negative care au mers cu mine toată viaţa şi mi-au dat o notă de pesi­mism... Tata a avut şi părţi bune, pentru că ne-a învăţat să fim cinstiţi şi că numai prin muncă se poate face ceva... Şi a avut dreptate”, concluzionează interpreta.

AMBIŢIOASĂ. “Tre­buia să merg la muncă şi, dacă voiam să învăţ, în­vă­ţam. Asta era opţiunea. Am fost ambiţioasă şi am luat premii tot timpul, deşi în­văţam la lumina lămpii cu gaz şi dormeam cu sora,  fratele, şi părinţii într-o ca­meră de 10 mp, cu două pa­turi. Eu mă trezeam, totuşi noaptea şi în­vă­ţam...”, continuă Maria Dra­go­miroiu pe firul amin­tirilor.

CREDINŢĂ. “Cînd eram la ţară abia aşteptam să vină primăvara. Îmi place mirosul de verde crud, de pămînt reavăn, şi mă aşezam cu ochişorii cît mai aproape, să văd eu viaţa de la firul ierbii. Îmi plăcea să ascult glasul pămîntului. Cînd mergeam cu vitele şi se formau potecile, mergeam desculţă. Bătea soarele, îmi plăcea să văd drumul fur­nicilor.”

Îndrăgita interpretă ne-a destăinuit că nu poate urca pe scenă înainte de a spune Crezul şi Tatăl nostru.

“Le-am învăţat cînd eram mică şi era să fiu ex­matriculată, că n-aveai voie să înveţi o rugăciune. Cea mai mare bucurie a mea era să pot să ajung la biserică, în noaptea de Înviere, să spun eu Crezul şi Tatăl nostru, pentru că ieşea cîte un copilaş în faţă şi le spunea. Biserica era la vreo 2 kilometri, se trece prin vie, printr-o pădure de salcîmi. Îmi aduc aminte că eram prin clasa a patra. Toţi erau obosiţi după pregătirile pentru Paşte. Se înnoptase. Era tîrziu, iar eu am întrebat: «Cine merge cu mine la bi­serică?» Nu mi-a răspuns nimeni. Toţi dor­meau. Atunci am luat o lu­mînă­rică, am aprins-o, am luat o bîtă în mînă şi am pornit la drum. Foşneau mierlele, iar eu nu mai puteam de frică. Am ajuns la biserică şi am fost fericită că am spus eu Crezul şi Tatăl nostru...”

DOR. Despărţirea de satul oltenesc şi de măicuţa dragă a fost o povară care i-a chinuit gîndurile în orice moment.

“În momentul în care am plecat de la ţară, în clasa a noua, cel mai greu mi-a fost să mă despart de mama. Ştiam că ea este o fire mai bolnăvicioasă, rămîne singură, simţeam că eu aş fi fost sprijinul ei, eu al ei şi ea al meu... Eu nu puteam să respir fără dînsa. Am mun­cit şi am intrat la liceu, la Rîmnicu-Vîlcea, fără meditaţie. Locuiam la internat, iar în fiecare seară mă aşe­zam cu coatele pe fereastră şi plîngeam de dorul mamei. Abia aşteptam sîmbăta să merg acasă, să o văd pe mă­mica...”, spune cu nostalgie Maria Dragomiroiu, în timp ce lacrimile îi năpădesc ochii de culoarea cerului senin.

“Mama este icoana fie­cărui copil, pentru că se chinuie cu tine, secundă de secundă îi tremură sufletul să nu ţi se întîmple ceva... Mi-e foarte greu să vorbesc despre mama. A murit la 54 de ani. M-am chinuit cu dînsa prin toate spitalele, dar s-a stins, îmi pare rău să o spun, din cauza ero­rilor medicale. Pentru mine a fost ca şi cum s-ar fi pră­buşit lumea... Îmi pare rău că n-a trăit să se bucure de mine, de ceea ce am făcut pentru mine, de ce am făcut pentru fraţi…”

“M-am născut cu dragoste de cîntec. Ascultam la difuzorul agăţat într-un cui al casei părinteşti renumiţi interpreţi de muzică populară. Am început să cînt de la serbările din clasele mici. Primul profesor care m-a remarcat a fost cel de istorie, geografie şi cor. A stat de vorbă cu mine şi mi-a spus: «Tu să cînţi, că ai o voce foarte ­frumoasă şi s-ar putea să ajungi mare!». Şi, uite aşa, am pornit cu ideea aceasta...”
Maria Dragomiroiu
 

“M-am rugat la Dumne­zeu să-mi ia din viaţa mea, să trăiască mama... Întotdeauna de ziua mea, la 11 iulie, făceam masă la ţară. Eram angajată la Ansamblul ­«Vîlceanca». Veneam cu pieteni, petreceam cu muzică... Mama ştia că o să moară. Peste o lună a şi murit. Ştiam noi, toţi... i-am cîntat toată noaptea, fiindcă aşa dorea ea. Spunea la toată lumea: «Rugaţi-o pe Marinela să cînte!» Şi stătea aşa, lîngă o viţă, şi se uita la mine...”
Maria Dragomiroiu