La 11 iulie, în mijlocul verii, în satul vîlcean Marcea, lîngă Podul Oltului, pe unde trecea vestita Cale Traiană ce şerpuia de la Dunăre pînă în inima Carpaţilor, s-a născut o fată care a prins drag de cîntec încă din primii ani ai vieţii: Maria Dragomiroiu.
“Vîlcea e o livadă încântătoare, cu văi străbătute de ape limpezi, cu pajişti înflorite pe sub poalele codrilor”, nota Alexandru Vlahuţă.
La 11 iulie, în mijlocul verii, în satul vîlcean Marcea, lîngă
Podul Oltului, pe unde trecea vestita Cale Traiană ce şerpuia de la Dunăre pînă
în inima Carpaţilor, s-a născut o fată care a prins drag de cîntec încă din
primii ani ai vieţii: Maria Dragomiroiu.
“Sînt Rac, dar mie îmi place primăvara care îţi dă o speranţă în tot, ca şi cum viaţa ar lua-o de la capăt, cum, de fapt, o ia pentru natură... M-am născut în comuna Ioneşti, satul Marcea, judeţul Vîlcea, într-o familie de ţărani cu credinţă în Dumnezeu, oameni muncitori, care şi-au crescut copiii din ceea ce a dat pămîntul... O zonă frumoasă, de unde se vede Oltul, se văd munţii, se vede pînă departe, cît duce privirea, o privelişte foarte frumoasă... Sîntem trei fraţi: Iustin, Dana şi eu...” începe îndrăgita interpretă povestea vieţii sale.
“Eu nu trebuia să mai fiu – continuă Maria Dragomiroiu – pentru că erau deja doi fraţi, erau vremuri grele... Mămica n-ar mai fi vrut să mă aibă şi a făcut tot ce-a putut ca să scape cumva de mine, pînă în luna a opta. A încercat orice, dar... n-a avut ce să-mi facă. M-a născut cît un pisic, un kilogram şi ceva am avut... Mămica mi-a povestit că i-a zis moaşei: «Uită-te dacă are ochi, mînuţe...» Şi moaşa i-a răspuns că sînt mică, dar am tot ce-mi trebuie. Aşa am apărut şi eu pe lume şi am fost un copil foarte sănătos... M-am născut cu dragoste de cîntec. Mama mea cînta foarte frumos, pe mama am iubit-o foarte tare, cu ea semăn şi fizic şi sufleteşte... Era foarte blîndă cu noi. Ascultam la difuzorul agăţat într-un cui al casei părinteşti renumiţi interpreţi de muzică populară”, îşi aminteşte cu nostalgie Maria Dragomiroiu.
BUCURIE. Cîntecul
de pe plaiurile olteneşti îşi făcuse sălaş în inima micuţei Maria. O însoţea
pretutindeni, aşa că nu i-a fost greu să se detaşeze de ceilalţi colegi şi să
fie remarcată în clasele primare. “Am început să cînt de la serbările din
clasele mici. Primul profesor care m-a remarcat a fost cel de istorie,
geografie şi cor, domnul Georgescu, a murit săracu’. Îmi spunea tot timpul:
«Aia mică, fără ochi!», pentru că stăteam tot timpul cu ochii închişi. De
aceea, cînd apăruse televizorul alb-negru, toată lumea spunea că eu sînt brunetă
şi cu ochii negri, deşi ochii mei sînt deschişi la culoare, pentru că tot
timpul cîntam cu ochii închişi... Nu se zăreau decît aşa, două luminiţe...
Mi-aduc aminte că domnul profesor a stat de vorbă cu mine şi mi-a spus: «Tu să
cînţi, că ai o voce foarte frumoasă şi s-ar putea să ajungi mare!». Şi, uite aşa,
am pornit cu ideea aceasta... Şi mi-a intrat în suflet. Cînd eram prin şcoala
generală, la vreo 11 ani, tăticu’ mi-a cumpărat şi mie un acordeon, pentru că
aveam un coleg care era mai înstărit, în sensul că tatăl lui lucra, pe undeva, şi
primea salariu, dar tăticu’ nu. Dar eu l-am rugat aşa de mult, ca o lipitoare,
să-mi ia şi mie un acordeon, c-o să învăţ eu. Şi a vîndut vin, ţuică, struguri,
ce se putea, şi mi-a luat un acordeon mic... Am învăţat singură, după ureche.
Primul cîntec pe care l-am învăţat a fost «Cine trece cîmpul mare», al Mariei Lătăreţu.
Cu stînga nu mă pricepeam foarte tare, decît puţin, ca să-mi ţin ritmul... Dar
cu dreapta, orice melodie auzeam la radio, imediat o cîntam. Chiar eram
cunoscută... Mergeam cu tăticu’ la bîlci, la Rîureni, şi cîntam... Şi, vai! Ce
se strîngea lumea, că eu eram cît acordeonul, dar aveam o voce puternică... Mergeam
chiar şi la cîte o nuntă prin sat, la cîte un botez şi primeam şi eu cîte
100-200 de lei. Eram fericită că puteam să le duc şi eu părinţilor un ban. Nu
doream nimic pentru mine. De altfel, niciodată nu mi-am dorit nimic pentru
mine. Şi am rămas cu această bucurie extraordinară de a dărui. Să ştiu că din
munca mea pot să dăruiesc şi altora ceva. Cînd le văd expresia de mulţumire,
clipa aceea în care ceilalţi se bucură pentru darul primit înseamnă pentru
mine fericire...”, completează solista.
AMINTIRI. A avut
un tată rigid, care şi-a învăţat însă copiii că numai munca îl ajută în viaţă
pe om.
“Am crescut cu conştiinţa muncii, pentru că tatăl meu a
fost un părinte foarte dur. În timp ce alţi copii mergeau la hora din sat noi
nu prea aveam voie. Dacă aveam voie să mergem trebuia să fim acasă pînă scăpăta
soarele, altfel nu mai intram în curte. Copilăria mea a fost puţin tristă şi
plină de emoţii negative care au mers cu mine toată viaţa şi mi-au dat o notă
de pesimism... Tata a avut şi părţi bune, pentru că ne-a învăţat să fim cinstiţi
şi că numai prin muncă se poate face ceva... Şi a avut dreptate”, concluzionează
interpreta.
AMBIŢIOASĂ. “Trebuia să merg la muncă şi, dacă voiam să învăţ, învăţam.
Asta era opţiunea. Am fost ambiţioasă şi am luat premii tot timpul, deşi învăţam
la lumina lămpii cu gaz şi dormeam cu sora,
fratele, şi părinţii într-o cameră de 10 mp, cu două paturi. Eu mă
trezeam, totuşi noaptea şi învăţam...”, continuă Maria Dragomiroiu pe firul
amintirilor.
CREDINŢĂ. “Cînd
eram la ţară abia aşteptam să vină primăvara. Îmi
place mirosul de verde crud, de pămînt reavăn, şi mă aşezam cu ochişorii cît
mai aproape, să văd eu viaţa de la firul ierbii. Îmi plăcea să ascult glasul pămîntului.
Cînd mergeam cu vitele şi se formau potecile, mergeam desculţă. Bătea soarele, îmi
plăcea să văd drumul furnicilor.”
Îndrăgita interpretă ne-a destăinuit că nu poate urca pe scenă înainte de a spune Crezul şi Tatăl nostru.
“Le-am învăţat cînd eram mică şi era să fiu exmatriculată, că n-aveai voie să înveţi o rugăciune. Cea mai mare bucurie a mea era să pot să ajung la biserică, în noaptea de Înviere, să spun eu Crezul şi Tatăl nostru, pentru că ieşea cîte un copilaş în faţă şi le spunea. Biserica era la vreo 2 kilometri, se trece prin vie, printr-o pădure de salcîmi. Îmi aduc aminte că eram prin clasa a patra. Toţi erau obosiţi după pregătirile pentru Paşte. Se înnoptase. Era tîrziu, iar eu am întrebat: «Cine merge cu mine la biserică?» Nu mi-a răspuns nimeni. Toţi dormeau. Atunci am luat o lumînărică, am aprins-o, am luat o bîtă în mînă şi am pornit la drum. Foşneau mierlele, iar eu nu mai puteam de frică. Am ajuns la biserică şi am fost fericită că am spus eu Crezul şi Tatăl nostru...”
DOR. Despărţirea
de satul oltenesc şi de măicuţa dragă a fost o povară care i-a chinuit gîndurile
în orice moment.
“În momentul în care am plecat de la ţară, în clasa a noua, cel mai greu mi-a fost să mă despart de mama. Ştiam că ea este o fire mai bolnăvicioasă, rămîne singură, simţeam că eu aş fi fost sprijinul ei, eu al ei şi ea al meu... Eu nu puteam să respir fără dînsa. Am muncit şi am intrat la liceu, la Rîmnicu-Vîlcea, fără meditaţie. Locuiam la internat, iar în fiecare seară mă aşezam cu coatele pe fereastră şi plîngeam de dorul mamei. Abia aşteptam sîmbăta să merg acasă, să o văd pe mămica...”, spune cu nostalgie Maria Dragomiroiu, în timp ce lacrimile îi năpădesc ochii de culoarea cerului senin.
“Mama este icoana fiecărui copil, pentru că se chinuie cu tine, secundă de secundă îi tremură sufletul să nu ţi se întîmple ceva... Mi-e foarte greu să vorbesc despre mama. A murit la 54 de ani. M-am chinuit cu dînsa prin toate spitalele, dar s-a stins, îmi pare rău să o spun, din cauza erorilor medicale. Pentru mine a fost ca şi cum s-ar fi prăbuşit lumea... Îmi pare rău că n-a trăit să se bucure de mine, de ceea ce am făcut pentru mine, de ce am făcut pentru fraţi…”
“M-am născut cu
dragoste de cîntec. Ascultam la difuzorul agăţat într-un cui al casei părinteşti
renumiţi interpreţi de muzică populară. Am început să cînt de la serbările din
clasele mici. Primul profesor care m-a remarcat a fost cel de istorie, geografie
şi cor. A stat de vorbă cu mine şi mi-a spus: «Tu să cînţi, că ai o voce foarte
frumoasă şi s-ar putea să ajungi mare!». Şi, uite aşa, am pornit cu ideea
aceasta...”
Maria Dragomiroiu
“M-am rugat la
Dumnezeu să-mi ia din viaţa mea, să trăiască mama... Întotdeauna de ziua mea,
la 11 iulie, făceam masă la ţară. Eram angajată
la Ansamblul «Vîlceanca». Veneam cu pieteni, petreceam cu muzică... Mama ştia
că o să moară. Peste o lună a şi murit. Ştiam noi, toţi... i-am cîntat toată
noaptea, fiindcă aşa dorea ea. Spunea la toată lumea: «Rugaţi-o pe Marinela să
cînte!» Şi stătea aşa, lîngă o viţă, şi se uita la mine...”
Maria Dragomiroiu