x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editie de colectie Mihaela Mihai Iubiri de suflet albastru

Iubiri de suflet albastru

de Roxana Ioana Ancuta    |    Iount Raduica    |    11 Feb 2008   •   00:00

O carieră stră­lucită, o femeie admirată, o ma­mă împlini­tă. Mihaela Mi­hai le-a avut pe toate, mai pu­ţin sufletul pe­re­che. Iată po­vestea iubirilor celei ce a cân­tat cu pasiune despre iubire.

O carieră stră­lucită, o femeie admirată, o ma­mă împlini­tă. Mihaela Mi­hai le-a avut pe toate, mai pu­ţin sufletul pe­re­che. Iată po­vestea iubirilor celei ce a cân­tat cu pasiune despre iubire.

Toată viaţa ei a dorit să-şi în­temeieze o familie, “din aceea tra­di­ţi­o­na­lă, să am un băr­bat de nădejde lân­gă mine, să-l susţin în mo­men­tele grele, să-l iubesc, să ne sfă­tu­im împreună, să văd ad­mira­ţia în ochii lui în ceea ce pri­veşte cariera mea, de­vo­tament şi încredere.” Sunt cu­vin­tele Mihaelei, rostite cu un dulce-amărui regret în glas, o amăgire asumată, o re­nun­­ţare la o luptă care te re­vol­­tă pe tine, ascultătorul sau cititorul cuvintelor spuse de ea, pentru că niciodată spe­­ranţa (re)găsirii sufletului pereche n-ar trebui să moară.

Amintirile scurse din clepsidra timpului…

 

PRIMA DRAGOS­TE. “M-am îndrăgostit de un băiat mai mare decât mi­ne cu câţiva ani. Semăna cu Jean Marais, actor în mare vo­gă pe vremea aceea, după ca­re eu eram moartă. În ace­laşi timp, se îndrăgostise de mi­ne altcineva, un băiat foar­te delicat şi foarte drăguţ, dar de care mie nu-mi prea plă­cea. Sosia lui Jean Marais m-a lăsat baltă şi de-atunci am tras o lecţie definitivă de viaţă – nu am mai acceptat să se apropie de mine bărbaţi fru­moşi, după care îmi spu­neam că aleargă toate fe­me­i­le. Un bărbat care îţi alu­ne­că printre degete nu merită să îl păstrezi.” Din acel mo­ment, Mihaela Mihai a fost atra­să de bărbaţi “mai de­gra­bă urâţi sau nu neapărat frumoşi”, dar cu inteligenţă, carismă şi cu senzualitate.

“Tot timpul mi-am dorit să am lângă mine un bărbat pu­ternic, suficient de sigur pe el, inteligent, cu persona­li­tate atât de puternică, încât să nu-l deranjeze succesul meu, personalitatea mea, ci, dim­potrivă, să fie în stare să ad­mire ceea ce fac bun şi frumos, să mă protejeze şi să mă încurajeze.” Unul singur s-a încadrat în dezideratele Mi­haelei Mihai. A fost acel bă­iat delicat şi drăguţ de care po­vestea, bărbatul îndrăgostit nebuneşte, bărbatul pe ca­re şi ea l-a îndrăgit mai apoi şi care i-a devenit pri­mul soţ, la numai 17 ani.

“M-a iubit toată viaţa. Chiar după ce m-am des­păr­ţit de el mi-a rămas prieten foarte bun. Era mai mare ca mine cu opt ani şi jumătate, era cercetător în fizică atomi­că şi unicul descendent, ne­pot, al lui Mihail Sadoveanu, ma­ma lui fiind una dintre fe­tele lui Sadoveanu.” Căsnicia lor n-a durat decât patru ani.

Cea de-a doua mare iu­bi­re a fost “un soi de logodnă pre­lungită” cu regizorul Mir­cea Mureşan, “pentru care am simţit multă tandreţe”. “Ne-am despărţit când am ple­cat din ţară. La câteva luni de la stabilirea mea la Pa­ris, a obţinut un paşaport şi a venit să mă ia înapoi, dar n-am mai vrut să fac asta, eram deja dezgustată de toate mizeriile şi minciu­ni­le pe care le auzisem de­spre mine.”

PARIS, OH, PA­RIS… În Franţa, la Paris, so­lista l-a întâlnit pe tatăl Isa­bellei, fiica Mihaelei Mi­hai, relaţia lor durând zece ani. “Maxim era un om de afa­ceri puternic. Ne în­vâr­team într-o lume cu foarte mari posibilităţi şi cu foarte mul­tă putere. El însă era în­gro­zitor de posesiv, motiv pen­tru care, în cele din urmă, m-am despărţit de el. A făcut tot ce a putut ca eu să nu-mi con­tinuu cariera, îmi spunea că dacă merg în turnee îl voi în­şela. Când eram la vreo re­cep­ţie sau la restaurant, du­pă cinci minute îmi acuza: «Te-am văzut când ţi-ai făcut sem­ne cu ăla, vrei să pleci cu el, vrei să nu ştiu ce…». Era sufocant. Separarea de el a fost dramatică, pentru că eu m-am decis dintr-o dată că orice s-ar în­tâm­pla trebuie să mă despart de el. I-au trebuit patru ani să se potolească… După ce l-am părăsit, m-a urmărit cu de­tec­tivi, care-mi înregistrau convorbirile telefonice… A fost foarte traumatizant.”

Într-un final, presiunile şi urmăririle lui Maxim au în­cetat, ca urmare a unei dis­cuţii mature şi raţionale pe ca­re au avut-o amândoi. “Acum păstrăm o relaţie civi­li­zată. Comunicăm prin in­termediul internetului şi ne trimitem mesaje prieteneşti de sărbători, fotografii...”

După despărţirea de Ma­xim, Mihaela Mihai a fost sin­gură zece ani. Tensiunile anterioare au avut urmări şi n-a mai suportat prezenţa nici unui bărbat lângă ea.

În 2000 însă l-a întâlnit pe Dumitru Ceauşu, fostul am­basador al României în Fra­n­ţa, prietenie care s-a fi­na­lizat cu o căsătorie. “Stabi­li­sem ca după ce-şi va termi­nă misiunea diplomatică să ve­nim împreună în România şi să ne cumpărăm o casă la ţară. Dar lucrurile n-au mers prea bine... El avea niş­te probleme familiale, am în­cer­cat să-l ajut... Totuşi nu ne-am înţeles şi am decis amân­doi că e mai bine să ne des­părţim. Asta după patru ani. El s-a recăsătorit cu o persoană mai tânără cu 30 de ani, care i-a dăruit un co­pil. La 70 de ani este tatăl unui băieţel. Dacă e fericit, e bine…”

Aşadar, toate încercările pe plan sentimental de până acum au eşuat. Dureros, dar ade­v­ărat. Câteodată se con­so­lează cu gândul că, “în via­ţă, nu le poţi avea pe toate”. “Mi-a dat Dumnezeu talent, carieră. Un copil minunat, în primul rând. Aveam ne­voie de un bărbat pe care să îl pot admira, pe care să îl pot respecta. Să mă susţină şi să creadă în mine. O că­să­to­rie nu e numai o chestiune de dragoste. Dragostea du­rea­ză cât durează, dar se poa­te transforma într-o prie­te­nie bazată pe încredere re­ci­­procă. Foarte mulţi bărbaţi m-au admirat datorită carie-rei mele, dar bărbaţii in­te­li­genţi nu îndrăzneau să se apropie de mine. Mi-am zis că, dacă destinul vrea, există undeva un suflet pereche. Da­că Dumnezeu vrea, am să în­tâlnesc perechea. Dacă nu, pot să fac eu orice, că nu o să reu­şesc dacă nu mi-e scris. Dar acum, la vârsta mea, nu se mai pune problema…”

Totuşi, imprevizibilul poa­te schimba de multe ori viaţa omului. Aşa s-a în­tâm­p­lat şi cu Mihaela Mihai, care, la vârsta maturităţii, a trăit o episodică pasională poveste de dragoste.

“Mi-a plăcut pentru că a fost ca într-un roman, foarte ro­mantică. El era ­profe­sor uni­versitar, muzician, pe care-l cunoscusem acum 30 de ani. Distanţa ne-a des­păr­ţit… Eram foarte îndrăgos­tiţi unul de celălalt... Perio­dic m-a cău­tat, a venit chiar şi la Bucu­reşti, fără ca eu să ştiu. M-a găsit, în cele din urmă, la Pa­ris, dar eu eram deja mă­ritată, iar Isabelle avea 1 an şi ju­mă­tate. L-am pre­zen­tat so­ţului meu francez... A plecat apoi cu lacrimi în ochi, ca să apară după 25 de ani. M-a găsit prin internet după ce se interesase de adre­sa mea de mail la Elec­tre­cord. Ne-am reîntâlnit şi am trăit o poveste de-a dreptul pasională. Asta s-a în­tâm­plat în perioada când se vota legea mea în Parlament. Făceam naveta între Viena şi Bucureşti. Până la urmă am decis că nu era cazul să conti­nuăm. Avea şi el un tre­cut, avea o fată pe care o ado­ra, dar care era foarte ge­loasă şi eu nu am vrut să alea­gă în­tre ea şi mine. Am pre­fe­rat să plec eu...”

Din păcate, după această zvâcnire pasională de amor, Mihaela Mihai consideră că s-a încheiat un capitol important din viaţa sa.

“Concluzie, «două punc­te»: am avut alte daruri de la Dumnezeu. Dar n-am avut no­roc de un bărbat pe mă­su­ra mea. Bărbaţii sunt deseori ten­taţi să domine, iar eu nu sunt o femeie care să poată fi do­minată. Pe mine mă poţi stă­pâni cu bunătate, şi nu cu forţă.”

 

“Sunt un fel de «fleur bleu», «suflet albastru», iar tandreţea şi dragostea sunt elemente fundamentale în viaţă. Sigur, ­acestea trebuie să poată fi echilibrate şi protejate de forţă, de inteligenţă pentru a construi viaţa. Simt, în ­continuare, nevoia şi ­posibilitatea pentru aşa ceva”

Mihaela Mihai

×