Prima scenă, un castan

A început să cânte… într-un copac. Se închipuia admirată de trecători. Apoi a ajuns pe cele mai mari scene ale Europei. Era cu adevărat admirată de spectatori.

Denis Diderot: “Prea marea încredere este uneori defectul unui om de spirit, iar neîncrederea viciul unui prost. Omul de spirit vede departe în imensitatea posibilităţilor, prostul nu vede decât ceea ce este. Primul este un cuceritor şi celălalt un laş”

Motto-ul Mihaelei

A început să cânte… într-un copac. Se închipuia admirată de trecători. Apoi a ajuns pe cele mai mari scene ale Europei. Era cu adevărat admirată de spectatori.

I-a plăcut de mică să studieze muzi­ca. “La 5 ani am început cursuri de pian. N-am fost niciodată în stare să învăţ, până la urmă cred că n-am avut răbdare, pentru că eu sunt o persoană perfecţionistă şi dacă nu am timp să fac sau nu pot să fac un lucru în întregime, ceva până la capăt, rotund şi temeinic, nu-l încep. Şi tot amân sperând să găsesc timpul până să mă pot concentra pe acea chestie.”

După cum mărturiseşte, “pe hârtii m-am născut la Giurgiu. La un an şi jumătate mama mea a plecat de acolo, am ajuns la Craiova şi apoi la Bucureşti. Sunt născută în Giurgiu, dar nu pot spune că sunt giurgiuveancă pentru că nu am crescut acolo. Hai să zicem că sunt din Giurgiu, poate că mă vor iubi mai mult cei de acolo! Trebuie să fii de undeva. Toată lumea e de undeva!”

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

“Victoria o chema pe mama, Vicky, aşa cum îi spun toate prie­te­ne­le, iar pe soţul ei Emili­an. Tatăl meu a murit când aveam 3 ani şi ju­mătate; ma­ma s-a re­că­sătorit şi aşa l-a avut pe Doru, Doru Stăn­cu­lescu, pe care îl ştie toa­tă lumea, că e mare folkist. Dar pentru mi­ne, Doru este fra­tele meu, pur şi simplu. Poţi fi frate bun, din aceeaşi părinţi şi să nu te înţelegi. Noi ne-am iubit amândoi întotdeauna foarte tare şi asta e”

CASTANUL. Primele recitaluri le-a dat cocoţată într-un castan. “La 5 ani eram deja în Bucureşti şi stăteam într-o casă care avea curte. Îmi aduc aminte era un castan ma­re şi eu mă urcam în el. Pe atunci învă­ţa­sem im­nul României la şcoală sau la gră­di­niţă şi mă ur­cam în copac şi cântam aşa frumos, glorios şi mă uitam către stradă şi-mi imagi­nam că se opreşte lumea la poartă să mă as­cul­te, cum cânt eu imnul României. Am în­vă­ţat şi alte cântecele la şcoală, eram mereu so­li­citată de în­vă­ţători, profesori. Mai târziu am in­trat la Şcoala de Muzică, Liceul de Mu­zi­că. Ini­ţial eu trebuia să fac carieră în pian, în­ce­pusem cursu­rile de pian acasă, dar când m-au înscris părinţii mei la Şcoala de Muzică nu­ mai erau locuri la pian. Pentru că dădusem exa­­men la aptitudini şi-l luasem cu brio, s-au sfă­­tuit cu profesorii şi m-au înscris la vioară, dar eu nu aveam ni­mic cu vioara. Mi-au cumpărat vioară şi am în­ce­put cursurile. Profesorul meu spunea că sunt foarte talentată – brânză bună în burduf de câine! Problemea mea era că orele mă oboseau destul de mult. Coloana mea vertebrală nu suporta orele alea de studiu – la vioară trebuie să stai în picioare, vioara numai în picioare se poate studia şi cu poziţia aceea proptit în co­loa­nă, mă durea spatele şi nu-mi plăcea. La un mo­ment dat am plecat din Şcoala de Muzică, nu mai ştiu de ce, la un liceu normal. În clasa a V-a profesorul meu de muzică pregătea spectaco­lul de sfârşit de an şi m-a rugat foarte mult să cânt solo, cu corul în spate, pentru această ser­ba­re de sfârşit de an, iar eu nu aveam nici un chef să repet cântecele alea ale lor, eu voiam să repet ce-mi plăcea mie, nu ce-i plăcea lui. Ca să mă convingă m-a întrebat – Ce să-ţi dau să vii să lucrezi în corul nostru să fii solistă? Iar eu, co­pil viclean, m-am uitat aşa la el şi am zis: Vreau uite aşa un carton de prăjituri! De care? Aman­dine! Şi mi-a adus vreo 12 amandine, mi le-a pus pe o bancă în clasă, ră­mă­seserăm numai noi doi, singuri şi s-a uitat la mine cum le-am mâncat pe toate! Adoram prăjiturile, toată viaţa mi-au plăcut pră­ji­turile! Iar după ce burtica mea stătea să ples­nească: gata eşti mul­ţumită? Da! Acum vei cânta! Cânt! ăsta a fost primul meu onora­riu din cariera profesionistă.”

Mihaela Mihai are câteva principii pe care nu le părăseşte niciodată. “Probabil atunci când eram adolescentă şi citeam cărţi cu nemi­lui­ta, de toate felurile, mi s-au format princi­piile astea de curaj, de probitate, de solidaritate, de prietenie, de cuvânt respectat, de onoare. Eu am crescut printre băieţi, toată copilăria mea nu m-am jucat cu păpuşi nu mi-au plăcut mă plictiseau erau nişte obiecte fără viaţă. Eu mă jucam de-a hoţii, ne căţăram în pom, ne jucam de-a leapşa. Eu eram lider, aveam atâta energie încât… aveam genunchii rupţi tot timpul. Eu am învăţat să citesc devorând toate cărţile cu basme, ori basmele sunt o sursă de învăţătură extraordinară, de valori, de simboluri. E o simbolistică în basmele tuturor culturilor extraordinară. Înveţi enorm de multe, îţi intră în subconştient. Am învăţat să citesc singură pe la cinci ani, pentru că rugam pe toată lumea să-mi citească poveşti, basme, eram avidă tot timpul. Îmi citeau ce-mi citeau, se plictiseau aveau treburi oamenii. Şi atunci, într-o zi eu supărată că stăteam cu cartea aia în faţă şi nu puteam să ştiu ce scrie acolo zic: Ia, arătaţi-mi şi mie cum se citeşte ca să citesc singură! Şi încet încet am învăţat să citesc basme. A fost un drog lectura pentru mine. La 15 ani citeam Tho­mas Mann, Stendhal. Sigur că nu înţe­le­geam tot, toate mesajele din acele cărţi. Dar tot cerând cărţi şi nu mai aveau din alea cu basme, se terminaseră toate basmele cu Andersen, într-o zi ca să scape de gura mea mi-au adus o cărămidă de toate zilele, un roman.”

VEDETELE. La un moment dat, încep să vină aburi de muzică… “Mai târziu a apă­rut Margareta Pâslaru şi eram toate înne­bunite, învăţasem toate cântecele pe dinafară, mai ales «În apa mării». Se lansase şi Ma­rina Voica, eu eram mai mică decât ele şi le admiram foarte mult. Le cântam acasă, la petrecere, dar începuse să nu-mi mai placă pentru că poţi una, două. La toţi unchii, la toate mătuşile, la fiecare petrecere, după un păhărel urma: Hai, ne cânţi Mihaela? Dar ce sunt eu, maimuţă savantă să vă cânt aşa?”

Prima dragoste şi… prima lansare. “Şi într-o zi… eram deja la liceu în clasa a X-a şi am par­ti­ci­pat la un concurs la o Casă de Cultură, aici în Bucureşti. Cred că am cântat unul dintre cân­tecele Margaretei şi Ave Maria. În orchestra pe care mi-o dăduseră cei de la Casa de Cul­tură să mă acompanieze, chitaristul din or­chestră… s-a îndrăgostit de mine. El fiind tot ama­tor, nu profesionist. Şi cu el am repetat şi îi plăcea lui cum cânt eu, ca să descopăr, de fapt, că el era cercetător în fizică atomică şi cânta de plă­cere în această orchestră. Şi a început să-mi facă curte, cu el am repetat primele mele cântece şi acolo, la acea Casă de Cultură, unde eu am luat Premiul I, a venit şi a asistat un redactor de la TVR, care m-a remarcat şi care m-a invitat la TVR într-o zi ca să mă audă Sorin Dumitrescu, care era regizor de televiziu­ne şi făcea cele mai extraordinare emisiuni – spectacol în direct, de varietăţi care se dădeau o dată la două săptămâni, în Sala Radio. M-a chemat într-o zi la Televiziune, iar eu împreună cu Mihai, băiatul care era cercetător în fizica nucleară şi cânta şi la chitară şi la pian. Repetasem, el mă acompania la pianină şi am cântat ce ştiam. Sorin Dumitrescu m-a luat imediat, în primul spectacol pe care l-a organizat şi aşa m-am lansat. Pe urmă am început să frecventez şi Clubul Tineretului cu Gigi Grigoriu şi cu alţii, dar Gigi Grigoriu mi-a dat foarte târziu o piesă pentru mine special. Prima mea piesă nouă, pe care o iubesc foarte mult şi astăzi este «La anii mei», şi a fost compusă de Paul Urmuzescu, care trăieşte, el era redactor la Radio şi mi-a dat această piesă «La anii mei». La anii mei nu-i aşa uşor să ştii să găseşti urma viselor…sunt tânără, dar am încă înţelepciunea de a descifra toate lucrurile astea de viaţă şi a ieşit aşa frumos încât toată lumea spunea: e prima înregistrare pe care o faci, dar este la nivel profesionist. Am şi acum înre­gistrarea pe undeva, am ascultat-o după 25 de ani şi nu-mi venea să cred: chiar suna frumos!” şi c~te lucruri ştiu sigur că aş putea să fac“

CĂSĂTORIA. “Apoi m-am măritat cu Mihai, care este singurul nepot descendent masculin al lui Mihail Sadoveanu! Sadoveanu a avut numai fete şi mama lui Mihai era una din fetele lui. Părinţii mei au făcut presiuni să ne căsătorim. Plecasem într-o vacanţă, iar el a venit după mine. Părinţii au aflat şi au spus: «E în joc onoarea familiei». Mihai le-a spus: «Oricum o iubesc şi vreau să mă însor cu ea, dar doream să termine liceul. Clasa a XI-a am făcut-o fiind deja măritată în secret».”

NUMELE DE SCENĂ. “La acea casă de cultură, unde eu am luat Premiul I, a venit şi a asistat un redactor de la TVR, care m-a re­mar­cat. M-a invitat la TVR într-o zi să mă pre­zin­te lui Sorin Dumitrescu, care era regizor de televiziune şi realiza cele mai bune emi­siuni-spectacol de varietăţi, în direct, o dată pe lună, în Sala Radio. Mihai mă acompa­nia la pian şi am cântat ce ştiam. Sorin Du­mi­trescu m-a invitat imediat în primul specta­col pe care l-a organizat şi aşa m-am lansat. Pe ur­mă am început să frecventez şi Clubul Ti­ne­re­tu­lui cu Gigi Grigoriu şi cu alţii, dar Gigi Gri­­goriu mi-a propus foarte târziu o piesă pen­tru mine. Ca să revenim la emisiunea în care m-am lansat, realizată de Sorin Grigorescu: pre­zentatorul era Mircea Crişan, cel mai de suc­ces comic din acea vreme. Eram deja măritată cu Mihai Stihi şi, la repetiţii, Crişan mă tot anun­ţa: «Va cânta Mihaela Stihi». Deodată, se op­reş­te Mircea Crişan: «Domnule, nu sună bine Stihi! Acesta nu e nume de scenă, şi cum toată lumea ne ştia la repetiţii Mihaela şi cu Mi­hai alături – ce-ar fi să-ţi dăm numele de scenă Mi­haela Mihai? Îţi convine?» «Da!» Şi aşa a ră­­mas pe toată viaţa! Vezi ce înseamnă destinul?”

CONSERVATORUL. “Tocmai mă pregăteam pentru examenul de intrare la Conservator. În ziua când trebuia să mă prezint la examen, m-am trezit în sala de examinare că era în comisie şi decanul Facultăţii de Muzicologie, la care mă prezentam eu şi care, când am intrat, s-a uitat la mine şi a zis: «Dumneata eşti căpriţa aceea pe care am văzut-o la televizor acum câteva zile?». Eu cântasem o melodie în franceză foarte drăguţă cu păpuşi… Mi se înmuiaseră picioarele de emoţie. Era un examen foarte important şi foarte greu, care cerea multă concentrare. Înainte de asta îmi spune: «Dacă prin absurd intri în Conservator (îţi dai seama că mi-a tăiat tot curajul), trebuie să ştii că aici este un templu al muzicii clasice, al muzicii culte, nobile, noi nu permitem practicarea unor astfel de muzici vulgare. Am avut prezenţa de spirit să-i spun că a fost doar un capriciu, am vrut să văd cum e, dar nu voi repeta această greşeală! Am luat examenul cu notă mare. Am fost prima cântăreaţă de muzică uşoară care a făcut Conservatorul.

După două săptămâni am continuat cu emisiunile, mi-am văzut şi de studii. Până la urmă şi-au dat seam că nu au de ce să se supere pe mine. Cariera mea a evoluat. A fost destul de greu pentru că aveam opt ore de curs în fiecare zi, cursuri obligatorii. În acelaşi timp, trebuia să merg la Radio să fac înregistrări, mergeam la televiziune, filmam, mă culcam târziu. La 8 dimineaţa trebuia să fiu la cursuri. În anul V, ultimul an, cum cariera mea evoluase, am plecat în turneu în Uniunea Sovietică. A fost primul meu turneu, în care am stat o lună de zile, mi s-a părut enorm de mult. Regulamentul Conservatorului spunea că dacă ai mai mult de 30 de absenţe, nu mai eşti primit la examen şi aşa s-a întâmplat. Aveam absenţele adunate grămadă şi nu m-au primit la exa­men. Am repetat anul V.

După ce mi-am luat diploma, mi-au propus să creeze pentru mine o catedră de muzică uşoară la Conservator. Aşa am mişcat eu munţii şi am făcut să evolueze mentalităţile toată viaţa, fără intenţie, pur şi simplu prin modul meu de a fi şi de a face lucrurile. A trebuit să-i refuz, din respect pentru ei. Eram plecată tot timpul în turnee şi prea ocupată pentru a asigura o prezenţă corectă la cursuri.

Prima mea piesă nouă, pe care o iubesc foarte mult şi astăzi, este «La anii mei» şi a fost compusă de Paul Urmuzescu. «La anii mei nu-i aşa uşor să ştii să-nţelegi taina viselor… Să ştii de ce-ţi este dor sau să vezi unde e fericirea.» A ieşit aşa frumos, încât toată lumea spunea: e prima înregistrare pe care o faci, dar este la nivel profesionist. Am şi acum înregistrarea pe undeva, am ascultat-o după 25 de ani şi nu-mi venea să cred. Chiar suna frumos!

Tatăl meu a murit când eu aveam 3 ani şi mama mea s-a recăsătorit. Asa s-a născut Doru Stănculescu, care îmi este frate de mamă, şi pe care îl ştie toată lumea ca unul din cei mai importanţi folkişti. El este şi un foarte bun arhitect. Pentru mine, Doru este fratele meu, pur şi simplu. Ce-i aia frate vitreg? Poţi fi frate bun, din aceiaşi părinţi, şi să nu te înţelegi. Noi ne-am iubit întotdeauna profund, ca fraţi buni, chiar dacă ne-am păruit când eram mici... Îl iubesc, îl admir şi îl respect pe Doru.”

VEDETA. “În anul 1968 eram invitată şi la Festivalurile de la Mamaia şi la «Cerbul de aur», de la Braşov. Am fost în primele trei ediţii ale festivalului «Cerbul de aur» de la Braşov. La prima ediţie organizaseră nişte concerte cu artişti, microrecitaluri de vreo 15 minute, din alte locaţii decât scena festivalului, dar se transmitea la Televiziune, înainte sau după festival. În anul următor am fost în concurs cu Luminiţa Dobrescu şi cu Anda Călugăreanu şi atunci Luminţa Dobrescu a luat Cerbul de Aur, iar eu am primit Menţiune. Când m-am întors în Bucureşti, toată lumea mă oprea pe stradă şi îmi spunea: «Vai, este inadmisibil! Dacă trebuia să ia o româncă premiul acela, tu trebuia să fii!». Şi s-a purtat pu­blicul din toată ţara aşa de urât cu Luminiţa, încât după câteva luni a plecat din ţară. A trimis la ARIA o scrisoare în care spunea că nu mai poate să rămână în ţară, că este fluierată peste tot! Îmi părea rău pentru ea, pentru că nu o uram. Toţi artiştii veniseră la Festival ca să câştige Cerbul de Aur, era normal să-l vrea şi ea! Pe de altă parte, tot elanul acesta al publicului către mine a fost cel mai frumos premiu pe care-l puteam câştiga! N-am să uit lacrimile oamenilor de pe stradă care îmi spuneau că eu trebuia să câştig Cerbul. Pentru români, în acea perioadă, Festivalul era cel mai important eveniment al anului.

Am cântat în concurs «Trurli, Trurli dragă» şi «Glasul tău», al lui Alexandru Mandi, un cântec închinat Mariei Tănase. «Trurli, Trurli dragă» este un cântec foarte graţios, dar «Glasul tău» este mai intelectual, mai profund, poate că nu era cântec de festival. În general, la festivaluri, se cer piese mai comerciale.

La a treia ediţie am prezentat un recital, alături de invitaţii din străinătate: Gilbert Becaud, Marie Lafôret, Claude Nougaro, după concurs. Eram deja star, reprezentam România la nivelul cel mai de sus.

La Mamaia eram «abonată». Nu am participat niciodată la concursul de interpretare, unde se lansează tinerii interpreţi, eram deja lansată. Compozitorii doreau să le cânt piesele din concursul de creaţie, unde îşi prezentau piesele în primă audiţie. Premiul îl lua compozitorul, nu interpretul. Îmi aduc aminte că în ’71 eram plecată la Paris, am fost pentru o lună acolo invitată de un producător de discuri. Am găsit de curând scrisori ale Janei Ionescu, care era directoare la Ministerul Culturii pe atunci. Scrisori în care-mi scrie: «Sper că-ţi merge bine acolo, că ai înregistrat, că ai găsit cântece frumoase, că vei face treabă bună, dar te informez că Festivalul de la Mamaia începe pregătirile în perioada cutare şi majoritatea compozitorilor vor să le cânţi piesele. A trebuit să adăugăm un articol în regulamentul Festivalului, că un interpret nu poate să pre­zinte mai mult de opt piese noi. Profesional vorbind, eram numărul unu, dar trebuia să fac faţă unor alte probleme. De multe ori cântam câte 3-4 piese, intercalat cu alţii, dar în aceeaşi seară. Noi eram plătiţi pentru o seară, un spectacol, oricâte piese am fi cântat, cu onorariul oficial brut de 250 de lei. O ţinută de scenă pentru o singură piesă mă costa 1.000 de lei, iar premiul îl lua compozitorul.”

DEJA SINDICALISTĂ. “Prin ’72, ’73 am scuturat câţiva colegi şi am cerut la Ministerul Culturii o şedinţă cu compozitorii, să găsim o soluţie, căci nu era o situaţie echitabilă. Premiul I la creaţie era de 20.000 de lei, erau bani grei pe vremea aceea, când un salariu era de 600 de lei. Noi cheltuiam pe rochiile de scenă, ei luau premiile, iar noi culegeam gloria şi datoriile. Am propus: ori ministerul înfiinţează un premiu şi pentru interpretul care a cântat piesa premiată, ori compozitorul împarte cu interpretul.

Conceptul: Eu când sunt pe scenă pot să-i fac piesa mare sau să i-o distrug, dacă nu sunt bun interpret. Dacă un compozitor nu-şi găseşte in­terpretul, piesa lui rămâne o bucată de hârtie într-un sertar, o partitură. Eu, interpretul, sunt creator în egală măsură cu compozitorul, re­prezint cealaltă jumătate a creaţiei respective!

Pe de altă parte, înregistram la radio, piesele se dădeau pe post, iar compozitorii încasau drepturi de autor cu găleata. Noi, interpreţii, nu încasm nimic, decât 1.500 de lei pentru înre­gistrare. De mii de ori se dădeau piesele noastre pe post, de tot atâtea ori compozitorii încasau, iar noi ne împrumutam ca să ne plătim ţinutele de scenă, pentru piesele lor.

Când am plecat de la şedinţă mi-au spus că sunt cap de revoltă! Ce vrei tu? Să faci sindicat? Nu mi-a dat prin gând, dar de ce nu? Peste o săptămână am fost interzisă de pe post şi la Radio şi la Televiziune timp de 6 luni. Le-am promis că, pentru Mamaia, îmi voi face o ţinută de scenă de cât voi fi plătită, nu mai mult. Şi aşa, cu mărinimie mi-am făcut două, care erau asortate între ele: fustă cu bluză şi pantaloni cu bluză, iar culorile se asortau perfect – erau pe acelaşi tonuri de verde. Le-am combinat între ele în tot festivalul. Am anunţat că eu mai mult de atât nu fac. Nimeni nu m-a crezut şi să fi văzut cum fiecare compozitor, pe care urma să-l cânt a doua zi, mă invita la restaurant el cu soţia şi-mi spuneau: «Sper că pentru piesa mea ţi-ai făcut o rochie frumoasă», iar eu, senină, răspundeam că fac ce am promis. Culmea este că după aceea un critic scria într-un ziar: «Mihaela Mihai a făcut o strălucită demonstraţie de eleganţă!». Cum poţi să fii elegant cu numai două ţinute!

Am colaborat în principal cu compozitorii: Alexandru Mandy, Florin Bogardo, am mai cântat piese ale lui Gigi Grigoriu şi ale lui Radu Şerban.

Foarte mulţi tineri din serviciul militar îmi scriau poezii, scrisori de dragoste, din Germania primeam foarte multe, unde mergeam foarte des.”

PESTE HOTARE. În Germania de Est eram foarte cunoscută, ma invitau la festivaluri, la emisiuni de televiziune. Am fost cu Dan Spătaru la Festivalul Prieteniei. În fiecare seară cântam în alt oraş, uneori, în oraşe mai mari, chiar şi de două ori, dar era un sistem pe care nu l-am mai văzut nicăieri în altă parte. Nemţii, ca de obicei, buni organizatori, distribuiau la intrare buletine de vot cu numele artiştilor, în ordinea intrării în scenă. Erau artişti din toate ţările socialiste şi cântam fiecare câte o piesă. Publicul vota un singur interpret, preferatul său. În pauză erau persoane care strângeau buletinele de vot ale publicului şi le triau. În partea a doua, noi cântam fiecare câte o a doua piesă, iar la sfârşitul spectacolului se anunţa câştigătorul, care revenea în scenă, cânta din nou piesa din prima parte şi primea pre­miul oraşului, care putea fi un ceas de aur, un obiect de cristal etc. Cred că de două ori în trei săptămâni a mai câştigat altcineva, în rest doar eu câştigam. După aceea am fost chemată des la emisiuni, la diverse spectacole. Primeam câte trei-patru saci poştali pe săptămână, plini cu scrisori din Germania. Mai veneau şi din alte ţări, de prin Siberia, de la Moscova, de la Vladivostok… Pe vremea aceea, în Uniunea Sovietică se scria la şcoală cu o cerneală violetă şi cu peniţa, pe foi de caiet desenate cu inimi şi floricele, şi admiratorul îmi trimitea poza lui. Poezii scrise în ruseşte sau în nemţeşte, din care eu nu înţelegeam nimic. Dar cele mai multe scrisori le primeam din România. Nici nu puteam să trimit atâtea poze cu autograf câte mi se cereau, era necesară o adevărată industrie, ori aşa ceva era imposibil în România acelei epoci!

Stăteam cu fosta mea soacră, Tincuţa Sa­do­veanu, şi ne uitam cu descurajare la morma­nul acela de scrisori, pentru că nici nu puteam să le desfacem pe toate. Am mai păstrat ceva!

N-am avut nostalgia trecutului, nu mi-a plăcut niciodată să mă uit în urmă. Am un soi de energie mobilizatoare în mine. Întotdeauna mă uit spre viitor. N-am timp să pun în practică toate ideile pe care le am. Ziua nu are decât 24 de ore, şi dacă ai şti ce idei mi­nunate am cu care aş face multe lucruri pentru artişti, pentru demnitatea noastră. Dacă artiştii ar fi mai înţelepţi…”