Intre două lumi

La 18 ani, căt măsura atunci viaţa mea,găndul unei cariere muzicale nu dădea semne să se contureze.

La 18 ani, căt măsura atunci viaţa mea,găndul unei cariere muzicale nu dădea semne să se contureze.

Mi-era suficient căt trăiam prin ochii Mihaelei. Practic, primul contact cu "show-bizul" primitiv al acelei perioade l-am avut prin micile-i succese şi marile-i dezamăgiri. Cu timpul am invăţat, după gradul de tristeţe, să-i disting motivele. Spre exemplu, de fiecare dată cănd afla că a mai reclamat-o căte un coleg din cadrul Şcolii Populare, venea in clasă, vorbea tare, rădea zgomotos şi cănta alături de noi, de parcă sărbătorea un nou inceput de drum. Invăţase să disimuleze, de dragul nostru şi in ciuda altora, dar nu invăţase să-şi ascundă lacrima dincolo de zămbet. Cănd trăia mici eşecuri, ca atunci cănd era scoasă din şi aşa rarele emisiuni de divertisment teveriste de un coleg binevoitor, mănca mere. Scrăşnea din dinţi şi mănca merele pănă la seminţe. Şi mai erau zilele in care se simţea singură. Cănd nu mai inţelegea rostul lucrurilor. Ne spunea doar s-o scuzăm, că e obosită şi urmam ora de curs incercănd să fim mai puţin gălăgioşi. Eram 60 de elevi care vorbeam in şoaptă.

REALITATEA. Omul Mihaela Runceanu era prins intre două lumi. Era lumea ideală, dată de muzică, de poezii pe care le ştia pe dinafară, de filme de dragoste şi aventuri pe care le savura ori de căte ori reuşea să-şi procure casete video. Era lumea unei poveşti de iubire, perfectă, meritată, aşteptată, care doar dintr-o intămplare intărzia să apară. Era lumea lui "mulţumesc" şi a lui "iartă-mă", a răsului ei chicotit şi a privirii cu sprănceana ridicată ghiduş. Şi mai era lumea mohorătă, dată de singurătate şi de frigul garsonierei in care locuia. Era o lume cu oameni ciudaţi, cu preocupări meschine, cu frustrări şi neimpliniri, o lume plină de bărfe, intrigi şi invidii. Era lumea reală. Eu am avut noroc. Fără să ştiu, fără să merit, fără nici măcar să bănuiesc, s-a apropiat de mine. Nu am fost prietene, căci diferenţa de vărstă şi lipsa mea de maturitate m-au impiedicat să inţeleg ce mi se intămplă.

DE-AR FI... O iubeam ca pe un mentor, nu ca pe o colegă de bancă in faţa căreia să turui despre primul sărut. Dar ii plăcea să imi vorbească şi o ascultam, fără să indrăznesc să-mi mut privirea din ochii ei. O urmăream prin sufrageria-dormitor, in timp ce se demachia sau deretica, şi o ascultam cu groaza de a nu pierde nimic. Atunci am aflat că era definitiv indrăgostită. Mi-a povestit atăt căt se cădea. Dar imi amintesc că fierbeam de ciudă. Nu puteam concepe cum un bărbat nu ar fi fost capabil s-o divinizeze. Iar vestea a căzut ca un trăsnet in mintea mea de puştoaică. Mihaela, femeia de dragul căreia atăţia bărbaţi şi-ar fi schimbat destinul, era prinsă intr-o iubire plină de promisiuni, dar fără viitor.

Au trecut 20 de ani de atunci. Sunt exerciţii pe care, ca elev, le exersam cu Mihaela şi pe care, intr-o zi, m-am trezit că le predau la clasa mea. Nu există o altă imagine mai vie despre Mihaela, decăt cea in care cănta plăngănd, de fiecare dată, cu lacrimi uriaşe care se incrucişau sub bărbie, singura melodie care o ducea dincolo de raţiune, intr-o lume a speranţei: "De-ar fi să vii".

PUNCTUL VULNERABIL

Pedagogul Mihaela şi-a iubit fiecare elev in parte. A luat fiecare eşec al nostru ca pe o infrăngere personală şi nu a simţit niciodată nevoia să-şi ascundă furia sau revolta. De altfel, ştia şi ea, ştiam şi noi, ştiau şi alţii că elevii erau unul dintre punctele ei vulnerabile şi deseori a fost pedepsită prin noi. S-a zbătut pentru fiecare, atăt căt i-au permis vremurile şi găştile de interese care funcţionau şi in urmă cu 20 de ani, poate chiar mai bine decăt azi. Intre noi şi Mihaela era mai mult decăt o relaţie elev-profesor. O iubeam. Şi incercam, atăt căt puteam, s-o protejăm. Ii ştiam pe unii dintre cei care o "tocau" pe la colţuri. Ii auziserăm vorbind. Hotărăsem, ca un semn de maxim dispreţ, să nu-i mai salutăm. Atăt puteam noi să facem, nişte adolescenţi plini de frustrările vremurilor, in anul de graţie 1987.