Mircea călare pe Istorie

Vintilă era (şi este) Marele Maestru al melodiilor de neuitat: le emana pur-şi-simplu, ieşeau din el spontan, precum respiraţia.

• Mircea Florian

Am trecut o vreme unii pe lângă alţii – ba la Casa de Cultură a Studenţilor (Vintilă la Cenaclul Atlantida, eu la Pop Clubul fraţilor Petrescu, al lui Victor Sălăjan şi al lui Cornel Chiriac...), ba la Primul Festival Folk de la Căminele Politehnicii de la "303" (când cred că ne-am văzut, dar s-a întâmplat că nu ne-am vorbit... ). Apoi drumurile ni s-au încrucişat definitiv.

HOTĂRÂRI FUNDAMENTALE. Am fost împreună în turnee, ne vedeam în locurile (şi localurile) consacrate discuţiilor înălţătoare (la Athenee Palace, de pildă). Am vizitat oraşe şi cătune, vestigii fabuloase şi conurbaţii plate, am ros împreună banchete prin autobuze leneşe alergând pe drumurile ţării – dintr-un capăt într-altul... Dar nu ne-am pierdut timpul; aveam mereu de inventat ceva, de scornit noi formule, noi cântece.

Un talent nativ, Vintilă, şi un om extraordinar. Te puteai baza pe el şi, la un moment dat, a fost capabil de hotărâri fundamentale care-l priveau doar pe el şi care l-au ţinut pe drumurile cele bune: într-o bună zi s-a hotărât să se lase definitiv de băutură – cine ştie cât de important ne era acest (aproape unic) drog în vremea de dinainte poate să-şi dea seama de amploarea gestului său. Nu o făcuse din motive de sănătate, nu, cred că nu-l ameninţa nici o boală; pur şi simplu, după o perioadă de excese, hotărâse el că e mai bine să se oprească – şi de atunci nu mai atinge alcoolul. Ştiu cât de important îi era contextul – într-o vreme ne vedeam la Mihai Diaconescu şi acolo aflam unii de alţii, ne cântam, informându-ne şi aşteptând reacţii şi confirmări – aşa, ca într-un laborator. Acolo aflam de Horia Stoicanu, genialul cantautor cu care conlucra uneori Vintilă, acolo venea şi Doru Stănculescu şi mulţi alţii despre care aş vrea să mai vorbesc şi altă dată...

ALINARE. Eram deosebiţi, dar foarte asemănători – eram toţi produsul aceluiaşi context – eram tineri într-o ţară cu un regim restrictiv pe care ne străduiam să-l ignorăm atunci când nu ne revoltam în vreun fel.

Era ca la şah – eram părţi distincte ale jocului, piese negre şi piese albe puse pe carouri, fiecare cu strategia şi tactica proprie, foarte deosebiţi dar jucând, totuşi, acelaşi joc. Abia astfel jucat, jocul ne îndemna să fim mai buni, mai creativi.

El, Mircea Vintilă, a dat românilor prin cântecele sale multă încredere, multă alinare, mult binecuvânt.

Pe Vintilă îl simt pregătit pentru încă multe zeci de ani de zbârnâială muzicală şi să-l ţină Dumnezeu în viaţă – sunt sigur ca ne va spune multe lucruri frumoase şi bune!