"Nicolae Labiş nu merita să moară... Era aşa tânăr..."

Nicolae Labiş. Un poet "cu stea în frunte", autentic, un spirit al adâncurilor, o promisiune că poezia se va schimba şi va apuca o altă cale... Când am auzit că se va scrie despre Labiş nu m-am gândit însă că va fi atât de complicat... Spre deosebire de alte materiale la care am lucrat, acum am avut sentimentul straniu că, cu cât mă apropii mai mult de ce s-a întâmplat la data de 10 decembrie 1956, când Nicolae Labiş a murit călcat de tramvaiul din staţia Colţea, cu atât mă afund mai tare într-un labirint.

Tramvaiul. Martori identificaţi şi apoi dispăruţi. Poliţistul. Judecătorul. Maria Polevoi, rusoaica cea frumoasă şi vicleană. Ipoteze. Acuzaţii. Controverse. Scenarii şi interpretări. Chiar mituri. Un dosar albit de trecerea timpului, clasat de oamenii legii, dar redeschis mereu de aceleaşi frământări şi întrebări: simplu accident sau crimă dictată de vreme? La început, m-am gândit că dosarul cazului Labiş ar mai trebui să existe pe undeva prin arhivele Poliţiei Capitalei şi că studierea lui va lămuri cât de cât enigmele. Am primit un "nu mai există" hotărât. Din aproape în aproape, am reuşit să dau de cel care s-a ocupat de coordonarea cazului Labiş, respectiv locotenentul Ioan Grozavu, acum în vârstă de 83 de ani. L-am găsit pe domnul Grozavu în apartamentul său, pe undeva prin cartierul Titan. "De ce mai ciocăniţi? Uşa mea stă deschisă mereu", s-a auzit o voce fermă dinăuntru. În ciuda problemelor grave de sănătate pe care le are, am găsit un om simpatic şi zâmbăreţ. Cu o privire ascuţită şi pătrunzătoare. Peste care s-au aşternut însă anii şi uitarea. "Nu mă mai aşez pe pat, că după mă ridic greu", a ţinut să precizeze locotenentul Grozavu înainte să începem discuţia. A stat ca la armată în faţa mea. Îşi aminteşte cu drag de misiunile poliţieneşti de odinioară şi de viaţa activă de atunci... "Chiar eu m-am ocupat de cazul Labiş, dar asta a fost demult. Acum am îmbătrânit. Au trecut prea mulţi ani de-atunci. Nu îmi mai amintesc. La vremea aia a fost un caz printre multe altele." Când vorbeşte despre Labiş vocea îi tremură, iar ochii i se umezesc:

"Nu merita să moară. Era prea tânăr." Îl întreb dacă a fost un caz mai greu decât celelalte sau dacă au existat presiuni politice asupra anchetatorilor, ţinând cont de circumstanţele vremurilor. "Nu domle', nu l-a omorât nimeni. A alergat după tramvaiul 4, mai şi băuse puţin şi a alunecat. Din câte ştiu eu se certase cu cineva la restaurantul unde mâncase, iar la plecare s-a ţinut după rusoaică. Nu îmi mai amintesc cum o cheamă. Ea a simulat că se urcă în vagon, dar nu s-a mai urcat. El a trăit cu impresia că ea este în tramvai, a alergat să-l prindă să meargă cu ea şi a căzut." Ipoteza de simplu accident a  domnului Grozavu este confirmată şi de cele consemnate în procesul-verbal de constatare al incidentului încheiat de sergentul major Gheorghe Aurelian, care îşi făcea rondul de noapte în zonă: "Astăzi 1956, 10 decembrie ora 2,40 noi sergentul major Gheorghe Aurelian din DMC fiind de serviciu în postul Bd. Nicolae Bălcescu am fost sesizat că s-a produs un accident de circulaţie.

Deplasându-mă la faţa locului, am constatat următoarele: Udroiu Mihai, născut la 28 decembrie 1928, în comuna Ciunuieni, raionul Horezu, regiunea Piteşti, fiul lui Moise şi al Paraschivei, domiciliat în Bucureşti, Strada Mihai Eminescu nr. 137, raionul 1 Mai - când a ajuns la circa 4 metri la capătul refugiului de tramvai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiş Nicolae, domiciliat în Bucureşti, Şoseaua Kiseleff nr. 10, raionul Stalin, care se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, a luat tramvaiul din mers, urcându-se pe la uşa din faţa remorcii. Aceste uşi nu sunt acţionate de câtre încasatori, ci sunt manevrate de călători. Urcându-se pe scară, neputând ţinându-se, a căzut jos apucându-l platforma remorcii şi scara, iar la ţipetele publicului tramvaiul a oprit, după care a fost scos de sub scară şi transportat la Spitalul Colţea, rămânâd internat".

Deşi în procesul verbal de constatare au fost trecuţi şi doi martori (cărora mai târziu li s-a pierdut urma), domnul Grozavu susţine că nu-şi mai aduce aminte. "Am lucrat în Poliţie din '48 până în '86. Vă daţi seama câte cazuri mi-au trecut prin mână. Nu mai ţin minte date, cifre, ore..." Oftează şi mai repetă din când în când... "E trist că a murit...

Era tânăr. Nu merita să moară..."

"Nu domle', nu l-a omorât nimeni. A alergat după tramvaiul 4, mai şi băuse puţin şi a alunecat. Din câte ştiu eu se certase cu cineva la restaurantul unde mâncase, iar la plecare s-a ţinut după rusoaică. Ea a simulat că se urcă în vagon, dar nu s-a mai urcat. El a trăit cu impresia că ea este în tramvai, a alergat să-l prindă să meargă cu ea şi a căzut.
Ioan Grozavu, coordonator anchetă Labiş