Pasărea cu clonţ de rubin s-a răzbunat...

Era cea mai lungă noapte a anului 1956. Într-o cameră a Spitalului "Central" din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână "prietenoasă" a destinului îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea. În urmă cu 20 de zile împlinise 21 de ani şi era unul dintre cei mai iubiţi şi mai incomozi poeţi ai generaţiei sale.

Între seara zilei de 9 decembrie, când Labiş a mers pentru ultima dată la Restaurantul Capşa, şi noaptea de 21 spre 22 decembrie, când a murit spunând că "e al naibii de frumos să trăieşti" şi cerând oxigen, sunt închise toate tainele unei morţi "(ne)anunţate" şi ale cărei cauze, în ciuda tuturor anchetelor şi cercetărilor făcute de atunci încoace, au rămas neelucidate.

Ipoteza oficială a fost cea conform căreia, fiind învăluit în aburii alcoolului, poetul ar fi alunecat, fatal, între bordura şi platforma staţiei de tramvai de la Colţea, îndreptându-se, în secret, spre locuinţa balerinei Maria Polevoi, pe care o cunoscuse la Capşa chiar în seara aceea (spun unii) şi a cărei invitaţie discretă o acceptase. În procesul-verbal semnat în ziua de Crăciun a anului 1956 de balerina care peste 22 de ani avea să se sinucidă cu o supradoză de somnifere în singurătatea garsonierei sale de pe Calea Călăraşi, aceasta declara simplu că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colţea a fost un accident.

Adunate în volumul "Moartea unui poet" al lui Gheorghe Tomozei, apărut la Editura Cartea Românească, mărturiile despre ceea ce s-a întâmplat în noaptea accidentului (se pare că era prima noapte în care tramvaiele circulau după ora 12!) nu fac decât să adâncească misterul, nicidecum să-l lămurească. Declaraţia martorului Isac-Grişa Schwartzman vine în sprijinul primei ipoteze, cea oficială, ce avea să fie contestată apoi, sub influenţa mărturiilor pe care se pare că Labiş le-a făcut înainte să moară.

Scriitorul Mihai Gafiţa, care i-a fost profesor la Şcoala de literatură, a reconstituit orele târzii din 9 spre 10 decembrie: "Am stat şi eu de vorbă, chiar în zilele când Labiş se mai afla în viaţă, pe patul de spital, am stat de vorbă cu principala martoră (M. Polevoi)... Am întrebat şi altă lume, am reconstituit pas cu pas itinerariul lui Labiş în acea noapte, am verificat când şi cum şi cât alcool s-a consumat şi care a fost partea nefericitului poet. Pentru mine azi e foarte clar; în mod normal, din acdest punct de vedere, nu avea cum să se lovească el de tramvai, sau să se plaseze în aşa fel încât să-l lovească tramvaiul! ... Am reconstituit în acea zi după-amiaza precedentă a lui Labiş, ca să aflu unde s-a petrecut , şi cum apariţia sâmburelui de otravă ori a clipei înveninate care avea să-l piardă la ceasurile două din noapte. Cuiva am povestit toate cele ce au fost. Pe hârtie nu le-am pus niciodată şi nici nu ştiu dacă o voi face... Nu atârna totul de Labiş însuşi".

  Unui alt scriitor, Florin Mugur, Labiş i-a povestit: "După ce am căzut pe linia tramvaiului, am văzut roata venind spre capul meu. Pe urmă ceva mă împingea din spate  şi roata iarăşi se apropia. Asta s-a întâmplat de trei ori".

MULTE SEMNE DE ÎNTREBARE
Cea de-a doua ipoteză, argumentată de mai mulţi prieteni ai poetului şi oameni de litere, este că, devenind incomod pentru sistem, deşi fusese un adept sincer al idealurilor comuniste, poetul trebuia eliminat. Alături de studiul lui Tomozei, argumentele acestei ipoteze sunt strânse în mai multe volume, precum: "Hora morţii. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiş", de Imre Portik, "Timpul asasinilor. Documente şi mărturii despre viaţa, moartea şi transfigurarea lui Nicolae Labiş", de Cezar Ivănescu şi Stela Covaci sau "Nicolae Labiş", de Florentin Popescu.

Pe patul de spital se pare că poetul le-ar fi povestit câtorva prieteni ce se întâmplase de fapt atunci, pe refugiul tramvaiului 13, iar spusele lui au fost mai departe istorisite de ei, deşi, aşa cum Mihai Stoian precizează în paginile publicate de Tomozei, "după atâţia ani, simt că printre lucrurile preluate de la el se insinuează, inevitabil, şi altele ştiute de la cine ştie cine, de la prieteni, «şoapte» de coridor - de la spital - etc. Sper să nu altereze astfel prea mult spusele lui". "Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la «Capşa», apoi, însoţit de doi bărbaţi şi de o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la «Victoria». Din staţia de la Piaţa Bălcescu (...) a vrut să ia un tramvai nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar dintre vagoane: «Ţineam ochii mari deschişi şi vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei'». Labiş îşi semnase sau îi fusese, cu mână sigură, semnată condamnarea la moarte. Lucru pe care profesorul dr Firică, medicul care s-a ocupat de cazul lui, l-a ştiut din prima clipă: «Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o şansă: măduva era complet secţionată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viaţa cu câteva zile».

Chemat de urgenţă la rugămintea lui Labiş, diagnosticat cu «traumatism al coloanei vertebrale, paraplegie», prietenul şi colegul lui de cameră Aurel Covaci este cel căruia poetul i-a dictat poate cea mai importantă «mărturie» despre moartea sa: «Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin./ Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţărână/ Vor găsi poate/ urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă...»".

LABIŞ, DESPRE MOARTEA SA...
Imre Portik reda în volumul său conversaţia pe care a avut-o cu poetul vizitându-l în spital: La întrebarea "Cum a dat nenorocirea asta peste capul tău?...Ai fost beat?", Labiş a răspuns: "Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut în după-amiaza şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost". "Cum ai putut să cazi sub tramvai treaz?" "Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva..."

"De cine, îl cunoşti?" "Nu ştiu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleştasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu faţa în jos şi vedeam cum sar din şine scântei galbene şi verzui. În timp ce eram târât aşa, am simţit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (...) Am aşteptat în loc până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăşi capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reuşit să fac nici doi paşi, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai şi în ce vagon se urcă ea."

Conform lui Portik Imre, din discuţia ulterioară pe care acesta ar fi avut-o cu Maria Polevoi, femeia ar fi ascuns în declaraţia oficială, de teamă, lucruri esenţiale. "El, fiind penultimul din grup şi mai apropiat de tramvai decât oricare altul, am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-şi drumul, în timp ce Poetul dispăruse", i-ar fi mărturisit Maria Polevoi la câteva zile după accident. Numai că, după moartea poetului, nimic şi nimeni nu au putut-o convinge să-şi schimbe declaraţia. "Dacă vreţi să aflaţi ceva de la mine, duceţi-vă la Procuratură şi citiţi declaraţia mea. Altceva nu ştiu, decât ce e scris acolo. Ăsta e răspunsul meu la invitaţia dumitale şi să nu mă mai deranjezi. De fapt, nici nu ştiu cine eşti. Nu te-am întâlnit niciodată şi nu te cunosc..."

Cu ea tăcută ca un mormânt şi cu el plecând spre mormânt, misterele acelei nopţi - a treia de la cea de Sf. Nicolae, când îi scrisese lui Portik ultima dedicaţie pe care a apucat s-o scrie pe "Primele iubiri" - s-au adâncit pentru totdeauna.