Bijuterii actoriceşti

"Moromeţii", una dintre capodoperele cinematografiei noastre, a fost făcut într-un an rău, negru, din Epoca de aur, un an care nu ne dădea nici o şansă.

Este românesc superbul film "Moromeţii" de Stere Gulea. Reprezentant al noului val de regizori afirmaţi în anii '70, regizorul Stere Gulea a făcut parte din grupul de cineaşti care au semnat acel film splendid. "Moromeţii" ar fi putut fi un film care doar să înainteze maiestuos în miezul vieţii ţărăneşti aşa cum probabil îl îmbia să o facă un roman clasic al literaturii române.

Stere Gulea adoptă însă o latură extrem de modernă şi neobişnuită, nu prin artificii optice sau de montaj, ci ţinând acel secret din care se naşte întotdeauna o capodoperă: ataşamentul faţă de-nţelegerea vieţii. Cu acest film, cinematografia română face un pas de importanţă internaţională.

Victor Rebengiuc a jucat Ilie Moromete după Apostol Bologa şi Tănase Scatiu. Roluri ale vieţii. Dar cred că pentru spectatori cel mai mult înseamnă Moromete. Pe când se realiza filmul, plutea o nelinişte în aer: va izbuti Rebengiuc să fie Moromete? De câte ori văd filmul am impresia că Moromete nu putea fi decât Rebengiuc. E atât de puternic personajul lui încât pentru mine, ca spectator, se transformă într-o experienţă personală şi primesc putere şi entuziasm pentru şase luni de viaţă.

ROMAN ŞI FILM DE MARCĂ
Filmul absolut, rigoarea încadraturilor, absenţa spectacolului gratuit, totul în slujba emoţiei maxime. Un film de aur. Un film cu adevărat mare. Îl pot vedea ori de câte ori mi se arată... mă emoţionează. Un film care mi-a format gustul. A avea gust înseamnă a şti, a judeca. A judeca înseamnă a compara. A compara presupune să ai un material legat de comparaţie - EL există, căci există Kurosawa, Bergman, Tarkovski. Şi eu pot compara acest film alb-negru, desprins din realitatea noastră naţională cu orice operă a celor mari.

Iubesc acest film cu nemaipomenitele lui unităţi de frumuseţe. Mi-aduc aminte că atunci când am aflat că va ecraniza "Moromeţii" lui Marin Preda, au fost valuri de tulburare. Era un act temerar. Multora li se părea imposibil. Ne era tuturor frică. Prea însemna mult romanul lui Preda pentru realitatea noastră importantă, pentru puterea noastră interioară, cum să zugrăveşti cu imaginea sarcasmul şi luciditatea lui Marin Preda, particularitatea voluptuoasă a limbajului, savoarea, umorul, severitatea, psihologia bogată a lui Ilie.

Uneori mă întreb cum a putut să-mi cadă drag această carte despre universul ţărănesc cu mecanismele economice ale perioadei interbelice, cu acest ţăran "mijlocaş" ce nu se prăbuşeşte deşi e ameninţat de tot şi de toate. Când a apărut filmul, din clipa în care am intrat în sală la premieră, am ştiut şi eu, alături de cei pricepuţi, că e un film de referinţă. Toţi am aşteptat cu inima îndoită premiera. Imposibilul fusese transformat în posibil. Aveam capodopera!

Devenisem bogaţi. Scenariul e scris de însuşi regizorul filmului, Stere Gulea. E atât de bine făcut încât eu îl consider o recitire a romanului... un lucru extrem de rar, atât de rar.

Şi dacă nu am ştiut înţelesul cuvântului unicitate, în scena aceea l-am aflat. E o performanţă regizorală, actoricească, precum şi în celelalte domenii, aşa cum fusese o performanţă literară. Densitatea cărţii se uită în oglinda densităţii filmului. "Moromeţii" este o mare bucurie, îţi dă gustul lucrului cu adevărat bun. Distanţa focală dintre literatură şi film nu a existat de această dată şi nu a evadat nimic. Am văzut filmul de "n" ori. Nici nu mai ştiu de câte ori. Nu-l ratez niciodată. Îl ştiu pe de rost, ştiu fiecare replică, intonaţie actoricească, fiecare glumă şi nu mă satur să-l văd.

Sunt fericită că am fost şi am trăit în acelaşi timp cu apariţia acestui film. Filmul "Moromeţii" e ceva ce port în mine... Moromeţii sunt mulţi... Ilie Moromete, Catrina, Nilă, Achim, Niculaie, Cocoşilă, Ţugurlan, Polina... toţi tinerii de atunci actori din spatele rolurilor, care au realizat bijuterii actoriceşti, mari creaţii. Dumnezeu a fost mereu lângă ei pe platou...

ACTORUL
Rolul lui Ilie Moromete este jucat de Victor Rebengiuc. A fost marea lui şansă. Poate că şi marea noastră şansă. Câţiva mari actori au visat la acest rol. Dintre ei mă gândesc la Toma Caragiu şi la Gheorghe Dinică. Toma Caragiu a plecat dintre noi nepermis de repede la cutremurul din 1977... Gheorghe Dinică, actor fabulos mărturisea într-un interviu cât de mult l-a iubit pe Ilie Moromete şi cât de frică îi era de rol. Pe urmă, făcea un Lavdatio pentru Rebengiuc, pentru performanţa lui actoricească şi pentru faptul că nu l-a trădat pe acest personaj al lui Marin Preda.

În cadrul ilustrei sale generaţii, Victor Rebengiuc este unul dintre puţinii care au reuşit să atingă dubla ipostază - actor de teatru, actor de film - şi să nu se lase frustrat de neiertătorii vameşi. Sunt în el talente deosebite sau este fericita congregare a unuia şi acelaşi? Este stofa actorului viclean al camerei şi nu are cum s-o prindă în botituri ţepene, convenţionale? Au capul şi vocea lui o vibraţie îndeajuns de puţin teatrală ca să nu pară niciodată rigide, apodictice?




Iată secrete care-i aparţin doar actorului, iar uneori nici măcar lui, ci unei nebuloase forţe care-l veghează învăţându-l să treacă dinspre fizic spre metafizic, dinspre teluric spre cerebral. Rebengiuc a avut şi marea şansă (dar ea este de fapt tot un rezultat al însuşirilor sale reale) de a fi fost pe ecran continuu mai mult de un sfert de secol, fără întreruperi. Retrospectiva cinematecii ni l-a arătat pe Rebengiuc adolescentul filiform transformându-se în bărbatul robust, pe tărâmul avântat şi romantic, devenind un înţelept în senectute.

CURAJUL
Dar dincolo de această preparare fizică, am asistat la desăvârşirea unui talent conştient de propriile posibilităţi, la trecerea prin filtrul atâtor regizori fără a pierde acea mlădiere inteligentă a făpturii, fără a renunţa la acea minimă îndoială care face dintr-un actor un om. Dovada ultimă a vitalităţii lui Rebengiuc este Ilie Moromete care-l urcă neaşteptat la cota cea mai înaltă, lăsându-ne să credem la nevoie, că-i doar una din multiplele posibilităţi de care este în stare.

Mă temeam mult pentru locatarul acestui rol capital al prozei noastre ce mi se păruse ani la rând intangibil şi am răsuflat uşurat descoperindu-l pe Rebengiuc cuibărit în vorbele lui de duh, în tăcerile lui semnificative, în acea asprime deghizând tandreţea, în acea încruntare existenţială care-i vine tot atât de bine ca tunsoarea severă a capului, ca mustaţa şi ochiul şiret, ca pălăria strâmbă. De la tensionatul şi tânărul locotenent Bologa, nu l-am mai admirat niciodată pe Rebengiuc ca sub această morocănoasă şi zeflemisitoare mască de unchiaş dunărean a cărei realizare i-a cerut nu mai puţină tinereţe, cel puţin sub unghiul curajului necesar.

TRAGEDIANA
Rolul Catrina al soţiei lui Moromete a fost începutul carierei cinematografice a Luminiţei Gheorghiu. Frumoasă carieră, bună actriţă. E greu să-i ţii piept lui Rebengiuc iar ea a reuşit cu brio, era de-acolo. Dar performanţa ei uluitoare este că în film, Catrina există mai mult decât în realitate. Relieful valului feminin al filmului este dat de interpretarea de excepţie a Luminiţei Gheorghiu ce face să dăruiască cinematografiei române unul dintre cele mai bogate, frumoase, izbutite personaje. Autentică în spaţiul satului Moromeţilor.

În spatele acestui film minunat se vede romanul lui Marin Preda, dar şi viaţa noastră, realitatea, bucuria românească, particulară, stranie şi demnă. Cred că Ilie Moromete este atât de reuşit pentru că Marin Preda nu s-a apropiat prea mult de el, ci i-a dat o distanţă, privindu-l suveran şi acordându-i diploma de personaj memorabil. Iar Victor Rebengiuc nu a coborât ştacheta.

Şi Luminiţa Gheorghiu cu vocaţia ei de tragediană, a reuşit. Un rol fără nici o acută - Catrina Moromete - a devenit suflet din sufletul filmului. Un rol desăvârşit, scria Călin Caliman. Îl iubesc pe Romulus Rusan şi cred că a fost unul dintre cei mai buni cronicari de film, un fin observator al jocului actoricesc, un pasionat cercetător al celei de-a şaptea arte.

Gingaş, scrie despre actorii acestui film de patrimoniu: "Luminiţa Gheorghiu, această tragediană modernă întruchipează o Catrină ştearsă şi temătoare, aspră în anonimatul ei fremătător, bine ascunsă sub broboada neagră, însă revelând prin zâmbet trist seninătăţi şi feminităţi neaşteptate".

ADMIRAŢIE
Luminiţa Gheorghiu este actriţa care atunci când a dat audiţie la Teatrul Bulandra, Clody Berthola a spus că e un talent rar. Am văzut-o pe Luminiţa la Cannes, pe covorul roşu, în filmul lui. Ce ciudată legătură s-a făcut în capul meu, o priveam într-o admiraţie nebună... pe Catrina Moromete. Era la fel ca ea, demnă, severă, lucidă şi extrem de feminină. Trecea fără greutate prin emoţie şi prin strălucirea Cannes-ului. Avea un aer neutru, dar cu o putere de fascinaţie incomparabilă. Trecea dreaptă şi cuminte, sigură de ea dar extrem de modestă. O minunată lecţie de viaţă şi demnitate.

La festivalul de la Costineşti din 1988, Marele premiu al festivalului a fost acordat filmului "Moromeţii", al regizorului Stere Gulea. Ecranizare de excepţie! Un film pentru toate anotimpurile şi un Marin Preda care i-ar fi plăcut lui Marin Preda. Marele premiu pentru interpretare masculină: Victor Rebengiuc. Marele premiu de interpretare feminină - Luminiţa Gheorghiu.