"Ţara visurilor mele, India"

Maria din Vrancea, devenită Naarghita, avea să cucerească ţara templelor şi a melopeelor sofisticate cu personalitatea sa tulburătoare, precum căntul indian.

Maria din Vrancea, devenită Naarghita, avea să cucerească ţara templelor şi a melopeelor sofisticate cu personalitatea sa tulburătoare, precum căntul indian.

Să vezi filmul indian "Vagabondul" numai pentru muzica lui de 50 de ori e ceva! Şi de aici pănă la a scrie presa indiană "Cinematografia indiană este astăzi mai bogată, datorită unei romănce frumoase, inzestrată cu o voce de aur…" n-a mai fost decăt un pas. Restul?

Marea intălnire cu Indira Gandhi.

In numărul său din decembrie 1972, revista Cinema infăţişa astfel traiectoria artistică neobişnuită a Naarghitei: "A fost odată ca niciodată. Aşa ar trebui să inceapă istorisirea vieţii de necrezut a tinerei artiste romănce Naarghita, nume nou răsărit in constelaţia muzicii de film şi a cinematografiei indiene".

Explozia. Desigur, a existat un eveniment-cheie care a scos din această fiinţă calităţi de nebănuit. "Naarghita - Maria - s-a născut pe meleagurile de legendă şi baladă ale Vrancei, in comuna Pufeşti, lăngă Adjud, la 14 ianuarie 1939. Familia sa se stabileşte la Bucureşti, unde fata incepe să studieze baletul (…) Devine balerină la Teatrul muzical «Constantin Tănase». Continuă să ia lecţii de canto clasic. O atrage indeosebi muzica orientală. Muzica şi baletul indian", titra revista Cinema in 1972. Şi continua infăţişarea firului de destin: "Iată evenimentul-cheie care a declanşat explozia insuşirilor sale artistice: filmul lui Raj Kapoor, «Vagabondul». L-a văzut de 50 de ori pentru muzică. Acasă cănta tot ce auzise, repetănd după ureche cuvintele indiene. In cele din urmă, s-a dus cu un magnetofon la cinema şi a inregistrat toată muzica filmului, apoi după bandă şi-a lucrat vocea cu indărjire. Se apucă să inveţe la Universitatea din Bucureşti, cu un profesor de limba hindi, limba poporului de a cărui muzică se indrăgostise. După trei ani de cursuri, pentru pasiunea sa, profesorul ii trimite un sari, discuri şi partituri de muzică uşoară şi de film indiană. După o muncă intensă, ea reuşeşte să-şi alcătuiască un repertoriu pe care il prezintă Casei de discuri Electrecord. Naarghita inregistrează in ţară primul ei disc cu melodii indiene de film. Succes. Dar pentru a putea susţine spectacole şi recitaluri pe scenele teatrelor avea nevoie de un atestat de la OSTA, a cărei comisie de atestare se intrunea aproximativ o dată pe an. Nouă ani a aşteptat obţinerea acestui atestat. «Ochiul magic» care i-a semnat talentul: Nicolae Herlea".
De acum, drumul ii era deschis. Şi in cale avea să-i iasă, premierul Indiei, Indira Gandhi, aflată in vizită in Romănia, in 1967.

In suflet. Intălnire despre care ne povesteşte insăşi Naarghita.

"Doamna Indira Gandhi a fost şi va fi mereu in sufletul meu. Pentru toate oportunităţile extraordinare pe care mi le-a oferit, pentru atenţia cu care m-a onorat prezentăndu-mă lumii artistice indiene, am numit-o «my wonder dream mother». I-am fost prezentată in anul 1967, cănd a vizitat Romănia, in calitatea sa de prim-ministru al Indiei. A fost foarte, foarte impresionată de repertoriul meu şi de interpretarea mea, de felul in care purtam sariul. Invăţasem toate astea din filmele indiene. Constatasem cu uimire şi incăntare că măinile mele semănau cu cele ale dansatoarelor indiene ale stilului «bharat Natyam» (in traducere: dans indian), cel mai vechi dans din lume, neschimbat de trei milenii.

Dansatoarele profesioniste suportau, de la o vărstă fragedă, un tratatment special, pentru ca măna să ia forma unei aripi arcuite de pasăre... Eu aveam astfel măinile de la natură. Lucru foarte rar. Excelenţa sa dna Gandhi m-a intrebat unde am studiat muzica indiană. A răspuns scurt, pentru mine, omologul său romăn de la vremea aceea, Ion Gh. Maurer: «La mama ei acasă, n-avem şcoli de cultură indiană...». M-a mai intrebat distinsa doamnă, ţinănd discul meu in mănă, dacă n-aş vrea să văd ţara visurilor mele, India. Bănuind că nu ştiu limba engleză, a răspuns iar, pentru mine, demnitarul romăn: «Of, corse! She is free to go to India». După nouă luni am ajuns in India, la New Delhi, cu avionul. N-am să uit ziua aia. Toată presa vuia că a fost asasinat Robert Kennedy. Am fost primită cu un protocol fastuos şi cazată la cel mai luxos hotel din vremea aceea, Ashoka. Cum am ajuns, am făcut tot posibilul să-l văd pe idolul meu, cineastul Raj Kapoor. Am stat in India şase luni, pe cheltuiala guvernului indian. Dna Indira Gandhi, descendenta unei strălucite familii indiene, care marcase istoria ţării sale, m-a primit la domiciliul său intr-o audienţă specială, care a durat mai mult decăt indica protocolul. M-a intrebat ce vreau să fac in India. I-am răspuns că aş vrea să studiez muzica indiană şi dansul.
Doamna a replicat că nu consideră că ar mai fi necesar acest lucru. Că nu mai am nevoie de studiu. Ştiam binişor engleza, plătisem cu greu acasă lecţii de limba engleză din economiile mele. Vorbeam cu excelenţa sa in salonul oficial, imbrăcate in tradiţionalul sari. M-a primit inveşmăntată simplu, in bumbac grena inchis, cu sariul pe cap, in semn de preţuire. Eu nu aveam habar de protocolul ăsta şi m-am dus cu sariul pe umărul stăng. Ştiam că aşa poartă fetele nemăritate. Purtam cu măndrie un sari alb dăruit de Raj Kapoor. Mi-a spus că voi fi primită «pe covor roşu». De emoţie n-am inţeles că voi fi primită astfel in chip onorific, ci că voi primi un covor roşu. I-am spus că nu vreau un covor roşu, că nu-mi place culoarea asta, că e greu de dus cu avionul şi că... vreau in loc... un sari indian autentic. Doamna s-a amuzat copios de confuzia mea. A doua zi mi-a trimis la Ambasada romănă din New Delhi un superb sari violet, din mătase naturală grea, ţesut cu fir de aur, alături de o carte de vizită cu complimente din partea primului ministru al Indiei. Un sari foarte, foarte preţios. Au urmat şase luni de vis, in care am văzut spectacole, am văzut muzee, monumente celebre... Am mai fost apoi de cinci ori in India, pe cont propriu, iar doamna Gandhi m-a primit cu gentileţe de fiecare dată, prilej de a-i dărui discurile mele inregistrate de Electrecord. Le-a apreciat in mod deosebit". O mare intălnire, poate nu intămplătoare, intre două femei deloc intămplătoare.

Â

Un veritabil sol

Prin urmare, in anul 1967, Naarghita este invitată să cănte in spectacolul de gală dat in onoarea primului ministru al Indiei. Respectiv Indira Gandhi Pryadarshini, unicul copil al cunoscutului om politic Jawaharlal Nehru, aflată in vizită la Bucureşti.

"Impresionată foarte plăcut de Naarghita, doamna Indira Gandhi a invitat-o pe tănăra căntăreaţă romăncă in India, pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele de limbă şi muzică indiană, recomandănd-o oamenilor de specialitate drept «un bulgăre de aur»", nota presa indiană a timpului.
In India, lumea artistică o primeşte cu simpatie. "Devine interpreta preferată a compozitorului Jaikishan - care la 13 ani a compus muzica filmului «Vagabondul», impreună cu compozitorul Shanker, care avea pe atunci 14 ani", scrie in revista Cinema, numărul pe decembrie 1972. "Urmează concerte pe marile scene, emisiuni speciale de radio şi televiziune, inregistrări pe discuri, popularitatea. Curănd devine un veritabil sol al muzicii indiene de film in lume, susţinănd cu succes recitaluri la New York, Paris, Roma, Berlin, Praga, Belgrad, Zagreb, Sofia, Cairo etc. La New York, concertul a avut loc la Carnegie Hall. Presa americană scria despre «talentul ei fantastic de a interpreta căntece indiene de film».

Cu această ocazie a imprimat discuri, a apărut in spectacole de televiziune. E cunoscută pe toate meridianele, dar toată lumea care venea s-o vadă ştia că «indiana» care făcea fala muzicii indiene era de fapt o romăncă.