x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Fratele

0
Autor: Dana Andronie 26 Mai 2008 - 00:00

“Aici începe Epi­ca Magna, o ili­a­­­dă de Nichita Stă­­­nescu în­so­ţită de mai mul­te semne de So­­rin Dumitrescu...”


“Aici începe Epi­ca Magna, o ili­a­­­dă de Nichita Stă­­­nescu în­so­ţită de mai mul­te semne de So­­rin Dumitrescu...”

Epica Magna a fost tipărită la Bacău, în 1978, în peste 17.000 de exem­plare. A fost proiectul care i-a înfrăţit pentru totdeauna pe Nichita Stă­nescu şi  Sorin Du­mitrescu.

Supărare, supărare. Dacă Nichita spunea despre el că nu e altceva “decît o pată de sînge care vorbeşte”, am putea spune, despre prietenul său, Sorin Dumitrescu, că nu este altceva decît o pată de sînge care pictează (icoa­ne). “Calita­tea prieteniei noastre s-a vă­zut din elanul creativ care a fost din prima clipă – mărtu­ri­­seşte pictorul. Ne-am înţeles pe tema miste­rului semnului şi a raportu­ri­lor semantice... El era sigur că eu aud ceea ce spune, iar eu, încetul cu încetul, am în­ce­put să mă conving că el vede”.

Nichita şi Sorin erau de ne­despărţit. Pînă într-o zi (în anul 1982), cînd cineva “i-a tur­nat otravă în ureche” şi fratele poet s-a supărat pe fra­te­le pictor. “Am fost aproape ne­des­păr­ţiţi din 1977 pînă cînd a mu­rit – spune Sorin Du­mi­trescu. Dar, într-o dimi­neaţă m-am trezit brusc cu un telefon de la Nichita. Mă făcea în toa­te felurile. A fost singura dată cînd am fost supăraţi. Scanda­lurile dintre noi nu se terminau cu su­pă­rări, fiindcă în permanenţă aveam dreptate. Iar el avea o vorbă foarte bu­nă: «Neferici­tule, ai dreptate»“.

P.S.: Sorin Dumitrescu este uşor bîlbîit. L-am întrebat dacă această «bîlbîială» a moştenit-o de la Nichita. «Nu! Nichita a preluat-o de la mine», ne-a răspuns artistul, indignat ca de o acuzaţie de plagiat.

 

“Bătrîne, ai grijă să nu mori!”

Într-o zi, Nichita a venit la ate­lier la Sorin Dumitrescu, într-o mică “inspecţie”: “I-am arătat cîteva pînze, iar el spunea: «Excepţional! Bătrîne, ai grijă să nu mori!». După ce a plecat de la mine, a doua zi tata m-a întreabat dacă sufăr de ceva. Îl auzise pe Nichita spunîndu-mi de cîteva ori să am grijă să nu mor. L-am liniştit, explicîndu-i că el, de fapt, voia să spună să am grijă să nu mor acum, cînd sînt glorios...”

O întrebare brutală: de ce bea Nichita Stånescu?

În cei şase ani în care a stat la dreapta ­Poetului, Sorin Dumitrescu nu l-a văzut ­niciodată beat: “Nichita era foarte emotiv şi mai gusta. Cînd bea mai mult, adormea ca un copil”. Răspunsul la întrebarea “de ce bea Nichita?” l-a dat Aurelian Titu ­Dumitrescu, într-o discuţie cu Ciprian ­Chirvasiu, publicată în cartea “Ateliere în paragină”: “N-am văzut un om care să bea atît de mult fără să se îmbete”. Nichita bea pentru că trebuia să stingă frisonul cosmic pe care ţi-l dă inspiraţia şi altcumva decît prin creaţie. Altfel ar fi fost nevoit să dicteze zi-lumină, ceea ce este obositor şi neplăcut chiar şi pentru un mare profesionist. Unii folosesc drogurile, deşi ele sînt o formă copilărească de a te apropia de acel frison. Alţii – ca şi mine mai nou – se roagă la ­Dumnezeu, limitînd puterea de ­distrugere a acestui frison cosmic, cel care face dintr-un om normal – un “om-fantă”, cum spunea Nichita. Sub efectul alcoolului, ­inspiraţia nu este dureroasă fizic. Spiritul ludic se eliberează mai lesne şi poezia pare să treacă în planul secund, deşi pentru ea se ­înscenează totul”.

Scrisoare de împăcare

Sorin Dumitrescu i-a cerut iertare lui Nichita, nemaiputînd suporta tăcerea dintre ei: “Două luni, cît timp am stat certaţi, nici poezia lui nu mi se mai părea grozavă, atîta boală aveam pe el! Eu aveam cîteva volume cu poeziile lui undeva pe aici, prin casă, dar el se izbea zilnic de tablourile mele, care erau pe pereţi. Am ­plecat la Paris şi acolo mi s-a făcut un dor de el! I-am scris o scrisoare, extrem de smerită, în care i-am cerut iertare. Probabil că scrisoarea se află acum la Dora, dacă nu cumva a ­rupt-o atunci Nichita”.

Citeşte mai multe despre:   sorin,   dumitrescu,   nichita,   nichita stanescu 26 mai 2008

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de