x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

“Gara de Nord a Literaturii”

0
Autor: Dana Andronie 26 Mai 2008 - 00:00

Casa Covaci s-a încărnat cu sufletele celor care i-au trecut pragul. De la Geo Bogza pînă la Nichita. 

Strada Grigore Alexandrescu nr. 21. Aici ve­nea Nichita “să-şi plîngă tinereţile”. “Pe fîşia acestui loc îngust/ Tă­ia­tă în mijloc de un lătrat de cîi­ne/ Trecut-au ­ianuarie, fe­bruarie, martie, iunie, iulie şi august/ Iar ziua de ieri din lătrat era mîine/ La fereastra pătrată de aur/ Pe scări în jos coborau în­tîm­plările...”, scria poetul în 1982, despre casa lui Aurel şi a Steluţei Covaci.

COVACII. “Ne-am că­să­torit în 1961. Trei ani mai tîrziu, în 1964, am cum­părat casa de pe Grigore Alexandrescu – începe Steluţa evocarea. Eu aveam un copil şi încercam să ne chivernisim. Casa a fost cumpărată pe o carte, se plăteau bine tradu­cerile... Eram foarte ferici­tă! Nu mă interesa că n-aveam mo­bilă, că era plină de chi­ri­a­şi. După puşcărie (n.r. – între anii 1958-1960, Stela a făcut închisoare politică), după sărăcie, aveam o casă în buricul Bucureştilor”.

Pe “bătrînul şef de trib” (aşa îi plăcea să-i spună lui Aurel Covaci), Nichita l-a în­tîlnit în 1965, într-o zi care mi­rosea plăcut a vară. “Soţul meu, care tocmai citise al doi­lea volum al lui Nichita, «Drep­tul la timp», i-a zis atunci, pe stradă: «Cu cartea asta ţi-ai cîştigat cu adevărat dreptul la timp». I-a dat apoi adresa noastră şi numărul de telefon. Ei erau foarte ase­mănători în ceea ce pri­veşte bucuria de a trăi. Îi lega şi La­biş... Erau nemai­pomenit de apropiaţi. Poate exagerez puţin, dar eu cred că între ei a fost o prietenie ca între Eminescu şi Slavici”.

În 1966, întîmplarea a fă­cut ca Aurel Covaci să aibă, la un moment dat, drum spre Gara de Nord. Acolo l-a văzut pe Nichita stînd pe o bancă, zgri­bulit şi cu un puiuţ în bra­­ţe. “Era proaspăta lui iu­bită, Gabriela Melinescu. În­cerca s-o convingă să-şi lase părinţii şi să plece doar ei doi în lume – spune Ste­luţa. Cînd Nichita l-a văzut pe Aurel a sărit în picioare, fe­ri­cit: «Tu eşti salvarea noastră!»“. Aşa a şi fost. “În fundul curţii mai era o vilă, a doam­nei Unanian. Aurel a vor­bit cu ea. Femeia era foar­te materialistă şi simţea cînd o persoană e de jumulit. Şi l-a cam jumulit pe Nichita!”.

IMNUL CASEI. O zi a durat pînă cînd poetul s-a învoit cu proprietara să stea sus, la mansardă. De la acea mansardă “i-a plouat zborul, cu pene” lui Nichita: “Pereţii odăii erau/ neliniştiţi, sub de­sene în cretă./ Sufletele noastre dansau/ nevăzu­te-ntr-o lume concretă.// O să te plouă pe aripi, spuneai,/ plouă cu globuri pe glob şi prin vre­me./ Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,/ mie-mi plouă zborul, cu pene”...

În Casa Covacilor se in­ventau tot felul de serbări, pe care nu puteai să le nu­meri, aşa cum nu poţi inventaria stropii de ploaie. Iar Steluţei i se spunea “Steaua noastră Doamna Stela”. Ea era, de fapt, un fel de “înger organizator” al întîlnirilor boeme care începuseră să se structureze. “Aveam Joia ti­n­eretului şi Sărbătoarea ba­talului – spune amfitrioana. Erau şi serbări speciale: balul pri­mă­verii, balul toamnei... Veneau şi 40 de mu­sa­firi odată. Se petreceau lu­cruri splendide. Aveam im­nul casei, pe versurile lui Ni­chita. Se cheamă «Marilena lui Marin». Cîntam cu toţii: «Se duc soldaţii într-un răz­boi pierdut/ Război care încă nu a început/ Morţii cei tineri sînt încă vii/ Ca toamna stru­gurii în vii». N-avea nici o legătură cu Casa Covaci, dar Nichita i-a zis Imnul Ca­sei şi aşa a rămas! La orice petrecere se punea, la miezul nop­ţii, un cîntec ţigănesc-rusesc din filmul «Cadavrul Viu», făcut după piesa lui Tolstoi. Ruşii l-au recuperat şi l-au pus pe placă. De trei ori ne-a fost adus acest disc din Rusia, pentru că dispărea din casă. Cîntecul se nu­meş­te Vitea. Era o stare de tran­să. Eu pluteam de fericire”.

Nunta lui Nichita şi a Do­rei a fost în curte la soţii Co­vaci. “Nichita nu era foarte vesel. Nu se simţea bine – spu­ne doamna casei. Dora nu s-a îmbrăcat în mireasă. Avea o fustă roşie, cu o blu­ziţă. La un moment dat şi-a pus un coş de pîine, de rafie, pe cap. Era a miresei po­doabă! Sorin Dumitrescu a ve­nit cu un tort mare, cît masa, făcut de ma­ma lui din zme­ură proas­pă­tă. Invitaţii au fost puţini”.

CÎNTECUL DE LE­BåDå. “A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,/ cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.// Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,/ ca or să-mi crească aripi ascuţite pînă la nori”... Într-o zi de octombrie, în 1983, Nichita stătea pe băncuţa lui din curtea Covacilor. Avea chi­pul galben, acoperit cu pete mari, negre. “Avea he­mo­­ragii bu­cale şi buzele lui erau veşnic însîngerate – po­ves­teşte Steluţa. Totuşi, bra­va. În seara aceea, Nichita l-a rugat pe Sorin ­Dumitres­cu să-i cînte la chitară ­poe­ziile lui. Se asculta, era dus... Era foarte trist. De obicei, nu-l vedeai trist. M-am aşe­zat lîngă el şi l-am întrebat: «Ce-i cu tine?». El mi-a spus la ureche: “Sînt putred tot. Numai creierul îmi e viu”.

Din vara aceluiaşi an, cînd Nichita “era putred tot”, există o casetă inedită pe care proprietara vrea s-o păs­treze pentru ea. “Păcat, acea înregistrare este Cîn­tecul de lebădă al lui Nichita – spune cu amără­ciune Ste­luţa Co­vaci. Era acompaniat la pian de profesorul Marian Io­nescu... A fost un maraton de o noap­te şi o zi... Sînt mo­mente de poezie teribilă şi tra­gică. Caseta ar trebui scoa­­să la lumină. Este ceva din Nichita care se pierde”.

P.S.: Casa Covaci a fost dărîmată abuziv în 1988. Steluţa a ieşit în stradă, să protesteze, în faţa Ateneului Român. Şi-a riscat din nou libertatea, de data asta pentru a salva “Gara de Nord a Literaturii Române” (aşa cum a fost denumită, în şoaptă e adevărat, casa cu nr. 21 de pe strada Grigore Alexandrescu). A fost în za­dar. Astăzi, Steluţa locuieşte pe Theodor Aman, într-o casă care seamănă leit cu cea dărîmată. Poate că ea există ­pentru că acolo mai trăieşte ­spiritul lui Aurel Covaci. În curte, aşteaptă încă – ce aşteaptă? – băncuţa pe care stătea Nichita.

Citeşte mai multe despre:   casa,   covaci,   nichita,   nichita stanescu 26 mai 2008

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de