Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Lui Nichita Stănescu îi plăcea să spună lumii: “Sînt un poet în timpul vieţii sale”.
Lui Nichita Stănescu îi plăcea să spună lumii: “Sînt un poet în timpul vieţii sale”.
Tatăl poetului: Nicolae Hristea Stănescu (Amintire-vers: “Tatăl meu plîngea cu lacrimi sărate/ pe roata căruţii”).
Mama poetului: Tatiana Cereaciuchin (“Pe maică-mea/ care m-a născut pe mine/ am dăruit-o poporului român”).
Bunicul din partea tatălui: producător şi comerciant de ţesături grele, de tipul abalei. Bunicul din partea mamei: fizician şi general, decan al Facultăţii de ştiinţe din cadrul Academiei Militare Imperiale Ruse. Nichita Hristea Stănescu (prenumele ambilor bunici, al generalului rus şi al comerciantului român) a sosit pe lume în oraşul Ploieşti la 31 martie 1933, “evident cu numai o zi înainte de 1 aprilie”.A avut două surori: Mariana şi Cristina. Notă autobiografică: “A rămas repetent în clasa I primară, fiindu-i deosebit de greu să-şi imagineze că vorba vorbită şi cuvîntul cuvîntat există şi că ar putea fi scrise”.
RĂSĂRITUL STELELOR. La un an după ce Nichita a încetat să mai fie perfect pe pămînt, pentru a putea “greşi între două stele”, revista Viaţa Românească a editat un album memorial. Aici apare o scrisoare-testament scrisă de Nichita. O reproducem ca atare: “Cînd vezi soarele răsărindu-ţi în faţă, întoarce-te brusc, pentru că el îţi răsare de fapt în spate!
Cînd ţi-e frig, dezbracă-te, pentru că altfel rişti să arzi!
Nu da importanţă şi timp de auz strigătului. Apropie-te alergînd de cel care strigă. Oroarea nu e de sînge, ci e de inimă. Dragostea nu este de femeie, ci de naşterea pe care ea o poate îndura.
Nu se face niciodată seară, decît pentru proşti! Răsăritul stelelor e cu mult mai măreţ decît răsăritul soarelui!
Dacă este un păcat faptul că sîntem oameni, nu este o ispăşire în faptul că murim.
Adevărul, care oricum ne este refuzat, e mai puţin important decît dragostea, pe care urmează abia s-o pierdem.
Globul pămîntesc este mult prea mic şi mult prea neîncăpător ca să ai dreptul singuratic la eroare. Fii perfect aici, ca să poţi greşi între două stele, unde e loc liber şi imens, şi înţelegere pe măsură!
Lumina soarelui este orbitoare, dar atît. Adevărata lumină nu este nici măcar cea a stelelor, care e cu mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-şi mai aduce aminte de sursa ei. N-ai cum să te fereşti de ea.
Trupul în care locuieşti e cu mult mai de departe decît ţi-ai închipui depărtarea.
Faptul că el te doare sau faptul că el îţi dă plăcere, nu are nici o rubedenie cu tine.
Află că mai apropiat este trupul pietrii de piatră, deşi distanţa dintre el şi ea e infinită, decît clipa pe care o străbaţi de străbaterea ta în clipă.
Fiule, sufletul meu este bucuros că ştii să citeşti. Dacă şi înţelesul celor citite te va dori, te va fii, fiindu-te. Dacă nu, nu! Adio!”
21 de grame de suflet
Nichita Stănescu a început să scrie un eseu după ce citise o ştire într-un ziar, la rubrica de curiozităţi. N-a mai avut timp să-l termine: “Cercetătorul suedez, medicul Nills Jakobson, a avut lugubra ideie de a cîntări o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabrele indicatoare ale cîntarului său că, indiferent de sex sau de vîrstă, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa morţii. În conferinţa de presă organizată, Nills Jakobson a declarat că aceasta este greutatea sufletului... Va să zică 21 de grame!....”.
“Sensul iubirii”. “Necuvintele”. “În dulcele stil clasic”
În 1955, Nichita a adunat poeziile sale “băşcălioase” şi scrise, după propriile sale cuvinte, “fără mamă, fără tată”, într-un volum numit “Argotice – cîntece la drumul mare”. Acestea au fost publicate foarte tîrziu, după moartea sa, în 1992, de Doinea Ciurea. În 1957, Nichita Stănescu debutează simultan, cu trei poezii, în revistele Tribuna şi Gazeta literară din Cluj. Între 1957-1958, este pentru scurt timp corector şi apoi redactor la Secţia de poezie a Gazetei literare (director Zaharia Stancu). La sfîrşitul anului 1960 debutează cu volumul “Sensul iubirii”. În 1964 apare volumul “O viziune a sentimentelor”, premiat de Uniunea Scriitorilor. În 1965 vedea lumina tiparului volumul de poezii “Dreptul la timp”. În 1966, Nichita publică doar “11 elegii”. Elegiile vor apărea integral însă abia în anul următor, în prima sa antologie, “Alfa”. În 1969 se tipăreşte volumul “Necuvintele”. În 1970 apare “În dulcele stil clasic”. În anul 1974, chiar de ziua lui, are o revelaţie a morţii sub forma unui îngrozitor tunel oranj. În 1975 obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor şi i se atribuie premiul internaţional Johann Gottfried von Herder.
“Opere imperfecte”
În 1978 publică “Epica Magna”, care primeşte Premiul “Mihai Eminescu” al Academiei Române. În 1979 lansează volumul de poezii “Opere imperfecte”. În 1980, propus de Academia suedeză, poetul candidează la Premiul Nobel pentru literatură alături de Elitis, Frisch, Senghor şi Borges. Premiul este acordat poetului grec Odysseas Elitis. În 1982, luna februarie, moare tatăl poetului. Volumul “Noduri şi semne”, subintitulat “Recviem pentru moartea tatălui”, este o selecţie din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariţie editorială.
