Întâlnirile

SPĂRGĂTORUL DE CHITARĂ ● Cei patru corifei continuă să împartă tandreţuri pentru femei prin mu­zica lor. I-a legat bine Aurel Mitran!

Am încercat să-i adu­năm pe trei dintre ei (Andrieş, Baniciu şi Vintilă) la un unison al declaraţiilor întru Nicu Alifantis. Au răspuns cu promptitudine. Cel dintâi zice că s-au adunat atâtea întâmplări comune, încât, probabil, ar fi nevoie de câteva volume să le-ncapă. Şi că precis toţi cei care ar apărea în acele pagini ar povesti despre cântecele lui, despre muzica lui de teatru şi film, despre toate cele pe care le-a făcut cu seriozitate, talent şi încăpăţânare de atâţia ani şi ani.

NICU DURUL. "Aşa că – zice Andrieş – eu am să vă spun doar cum ne-am cunoscut. Eram amândoi într-un spectacol al Teatrului Tănase, la grădina de vară, în locul în care acum e noua aripă a Bibliotecii Universitare. El avea de cântat trei cântece, urmau un număr de balet şi o scenă comică cu Stela şi Arşinel. Pe urmă aveam eu de cântat trei cântece. Nu ne cunoşteam. A apărut foarte serios, cu chitara în mână, a intrat pe scenă şi a început să cânte... Sunetul – groaznic!... Ei, cântă el din ce în ce mai repede cântecele care erau în program, lumea aplaudă... Vine Nicu în spatele cortinei, se înroşeşte brusc la faţă şi fără un cuvânt, cu o forţă telurică extraordinară, dă cu chitara de podea şi o face praf!... Eu – mut... El ridică spre mine o faţă liniştită, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, şi zice: «Eu sunt Nicu Alifantis – pot să te rog să-mi faci nişte texte în engleză?». Uite-aşa ne-am cunoscut, a fost punctul de la care au pornit toate cele care ne-au făcut să ne împrietenim, să lucrăm împreună... şi să ajungem acum în ziare... Ce bine că nu la
pagina 5!"

STUDENTUL. Baniciu l-a cunoscut prin ’74, într-un turneu, dar numai aşa, preţ de-o noapte nedormită şi-un chef. "Abia când m-am mutat în Bucureşti ne-am cunoscut mai bine – spune Mircea Baniciu. Pentru mine, Culaie (aşa îi spunem) reprezintă întruchiparea a tot ce înseamnă perse­verenţă, ambiţie, talent, toate într-un singur bulgăre de om. Să scrii muzica la sute de piese de teatru, în timp ce ai spectacole în toată ţara, să conduci cu iscusinţă o fundaţie, o firmă, să ai uneori şi nişte angajate drăguţe în timp ce eşti însurat – nu-i lucru uşor!... Am aflat cu bucurie că, la ora asta, e şi student! Ai nevoie de ceva energie să le poţi duce pe toate. Nicu e buturuga mică!  Dacă îşi pune în minte, răstoarnă orice car. În plus, e băiat simpatic, jovial şi cu simţul umorului"...

"Se zvonise prin ziare" că celălalt Mircea – Vintilă – s-ar fi simţit ameninţat, pe vremuri, de talentul imberbului Alifantis. "N-am simţit niciodată nici un pericol din partea nimănui – pune Ciocu lucrurile la punct. Ne-am cunoscut la Cenaclu. Eram o gaşcă de prieteni, cu Evandro Rossetti, Sorin Minghiat, Doru Stănculescu şi Niculae. Ne întâlneam şi în diferite formule de spectacol. Este un muzician deosebit faţă de noi ceilalţi, el cântă într-un fel. E şi un prieten foarte bun. Îi place să şi organizeze spectacole şi, când se ocupă el, trebuie să ştiţi că iese foarte bine. E conştiincios şi corect. De multe ori când cineva îmi cere să mă ocup eu de o formulă de spectacol zic să discute cu Alifantis, pentru că este mult mai corect şi îi şi place."

1974: PRIMUL CHEF
Una dintre cele mai puternice amintiri ale lui Nicu Alifantis este seara în care i-a primit în casă pe membrii trupei Phoenix. Şi Mircea Baniciu îşi aminteşte cu plăcere de prima lor întâlnire: "L-am cunoscut pe Nicu prin ’74, pe când eram într-un turneu Phoenix la Brăila. Ţin minte că era un puşti simpatic care, după spectacol, ne-a invitat pe toţi la el acasă. Locuia într-un bloc fără prea multe fiţe şi ne-am simţit foare bine în apartamentul părinţilor lui. Era iarnă, era frig, iar hotelurile de atunci nu ne mai ofe­reau nimic după ora 22:00. Invitaţia afost onorată pe loc".